Diplomatul Anton Bibescu

Descendent al domnitorului Gheorghe Bibescu, Anton sau Antoine - cum îl numește lumea diplomatică în care a activat- este cunoscut mai ales ca prieten al lui Marcel Proust, care avea să afirme într-o scrisoare: „Antoine seul me comprend!”. Tatăl, prințul Alexandru Bibescu, era cel mai mic dintre fii domnitorului Gheorghe Bibescu. Personaj formidabil el însuși, era poet, filolog și bibliofil de excepție consacrându-și întreaga viață pentru strângerea unei colecții impresionante de cărți rare. Mama, pe numele ei Elena, era fiica lui Manolachi C. Epureanu și avea o notorietate deloc neglijabilă în cercurile pariziene datorită calităților ei de pianistă desăvârșită.

Pe 15 iulie 1878 se naște, în Franța, cel de-al doilea copil al acestui cuplu inedit, Anton Bibescu. El și-a început studiile la Colegiul Iezuiților din Cantorbery, devenind unul dintre puținii români care cunoșteau la perfecție limba engleză. Studiile secundare le-a urmat la două dintre cele mai bune licee din Paris, „Stanislas” și „Condorcet”, luându-și apoi licențele în litere și drept, tot la Paris, în 1899, fiind numit aproape imediat atașat al Legației Române în capitala Franței. Acesta avea să-și petreacă copilăria și adolescența în Rue de Courcelles nr. 69, în salonul muzical al mamei sale, unul dintre cele mai importante din Parisul acelor vremuri. Astfel, a avut privilegiul de a privi și asculta în chiar interiorul familiei pe Franz Liszt, Ignatiu Paderewski, Saint Saens, Debussy, Richard Wahner și Anatole France. Apogeul vieții Elenei Bibescu poate fi asimilat debutului componistic al lui Enescu, la Paris în 1898, cu „Poema Română”, fapt ce nu putea aduce decât un respect și o discreție deosebită de care se bucura aceasta în rândul elitei culturale și muzicale franceze și chiar europene .

Prietenia lui Antoine cu Marcel Proust este una care a depășit orice imaginație, legătura sufletească dintre cei doi fiind pe cât de frumoasă pe atât de inexplicabilă. Într-o scrisoare din 1904 Proust o întreba impacientat pe contesa de Noailles: „Aveți vești de la tăcutul și nomadul dumneavoastră verișor, inconstantul meu prieten sau care a fost cel puțin prietenul meu Antoine Bibescu?”. Un parfum elitist și un sentiment nedisimulat de admirație reciprocă însoțește și caracterizează toată această magnifică prietenie. În el găsim, de pildă, într-un moment de efuziune sufletească, pe Proust cearând prietenilor săi români statutul, se pare mai mult decât onorant pe atunci, de membru adoptiv al națiunii române: „Dragă Anton, eu te-am considerat întotdeauna ca cel mai inteligent dintre francezi. Te rog acum, la rândul tău, să mă consideri oarecum român, și nu unul dintre cei mai proști, nu-i așa?”. Astfel încât numele lui Anton Bibescu supraviețuiește la loc de frunte printre personajele care au compus „lumea lui Proust”. O lume și o operă descrise și analizate de sute de lucrări, teze universitare, biografii și articole de critică, apărute nu numai în Europa dar și în SUA și Japonia. Om răsfățat de soartă, adorat de unii detestat de alții, Antoine i-a numărat printre prietenii săi nu numai pe Proust, dar și pe Nicolae Iorga și Mihail Sebastian, iar printre inamici pe Apollinaire și pe N. Titulescu .

Biografii Bibeștilor îl înfățișează pe Anton Bibescu mai mult decât cuceritor. „Bărbat chipeș și viril, cu trăsături fin cizelate și profil de împărat roman, Anton era o combinație de vitalitate înăscută, maniere insolente și spirit caustic. Fascina femeile pe care îi plăcea să le seducă și apoi să le părăsească”. Era înzestrat se pare și cu o rară intuitie a sufletului, fapt pentru care era asaltat de femei. Vara sa, Martha Bibescu, va scrie următoarele: „Antoine duce o dublă existență, una de tânăr diplomat, alta de seducător. Foarte frumos, cu un profil sculptat parcă în piatră, cu o privire dominatoare, plină de vervă, de insolență, de lipsă de reținere. Egocentric și cu o vanitate fără margini, egoist, fermecător ca un astru, înzestrat cu toate darurile, dar cu femeile totodată despot oriental și seducător oriental” .

Ca diplomat, Anton Bibescu era un răsfățat al sorții. Mircea Berindei, în cartea sa „Paravanul venețian” avea să-i facă o descriere de o uimitoare precizie și obiectivitate: „Avea destulă avere ca să-și plătească orice capriciu. Se bucura de relații sus-puse, nu depindea de nimeni, era ministru plenipotențiar și, deci, nu-și mai punea problema avansării, nu cerea nimănui un post în străinătate, pentru că se putea instala oriunde, fiind bine primit peste tot de prieteni și rude fără să fie nevoie ca statul să-l numească acolo unde avea chef să stea. Era unul dintre acei aristocrați avuți care cred că rangul social și averea le îngăduie totul”. Pe lângă această insolită descriere morală aceeași sursă reușește să surprindă în mod magistral câteva din trăsăturile fizice ale lui Antoine: „Înalit, impunător, disprețuitor în privire, ironic în conversație, nepăsător în atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza să-l înfrunte decât atunci când nu era de față. Îl fascinau urzelile, culisele, amorurile tăinuite care răsturnau guvernele, intrigile care le instaurau, șantajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe alții la glorie și îmbogățire sau aventurierii de înaltă clasă”. Către același Mircea Berindei își formulează Anton Bibescu, cu naturalețe și intenție de sfat convingerile: „Dacă nu știi să citești printre rânduri, existența îți devine anostă, convențională. Un bun diplomat trebuie să fie la curent cu ce se întâmplă în lumea pe care o frecventează ”. Acest om, care „de dragul unei vorbe de duh jignea pe oricine, nu din răutate, ci din plăcerea de a face haz de mutra ofensată a victimei sale”, avea să fie subiectul unui dialog dintre un alt diplomat reputat al vremii, Grigore Constantinescu și același M. Berindei: „Dacă ai să-l cunoști vreodată pe A. Bibescu, să te ferești să-l vorbești cu cineva de rău. Află tot! Nu râde! Anton Bibescu are darul de a fi oriunde, în special acolo unde se vorbește de el. E un om deosebit, foarte deștept, dar necruțător cu cei ce nu-l respectă” .