Discursul Memorialistic privind Universul Concentraționar Comunist

Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupaţie, comunismul românesc s-a consolidat şi s-a perpetuat pe o bază represivă. Arestările ilegale, torturile, încarcerările au reprezentat adevărate mijloace de distrugere a tot ceea nu era pe placul regimului comunist, dar nu neaparăt contra acestuia. Memorialistica românească a dedicat de-a lungul timpului un atent interes pentru universul concentraţionar comunist, el reprezentând chiar şi azi unul dintre subiectele cele mai delicate din istoria comunismului românesc. Cele mai semnificative volume memorialistice sunt cele semnate de Ion Ioanid, Remus Radina, Constantin C. Giurescu, Iuliu Hossu, toate acestea prezentând cu lux de amănunte perspectiele unor oameni direct afectaţi de sistem, cum a fost văzut universul concentraţionar prin ochii unui deţinut. Dar, datorită faptului că ele contraveneau intereselor Partidului, unele memorii au fost confiscate de regimul comunist, printre ele numărându-se “Jurnalul Fericirii” de Steinhardt, iar altele au fost metamorfozate în romane sau chiar literatură de ficţiune.

Componenta esenţială a universului concentraţionar este închisoarea. Raportul Tismăneanu este cel care suprinde definiţia şi scopul închisorii. Conform acestuia închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea poltică, fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste .

În România la instaurarea regimului comunist existau 74 de închisori cu o capacitate de 15.000 de locuri. La scurt timp după momentul instaurării regimului comunist închisorile au fost catalogate pe categorii. Astfel, existau închisori de categoria I (Gherla, Aiud, Jilava), închisori de categoria II (Văcăreşti, Piteşti), închisori de categoria III (Sighet, Târgu-Mureş), închisori de categoria IV (Tecuci, Turnu Severin).

Una dintre lucrările fundamentale care redă universul concentaţionar este cea a lui Ion Ioanid, intitulată “Închisoarea noastră cea de toate zilele”. În cele trei volume memorialistice autorul descrie spaţiul terorii în România, spaţiu care a făcut parte din viaţa sa. Având la bază experienţa proprie Ioanid eleborează o teză a torturii, o piesă de teatru în care el devine un simplu spectator şi în care actele i se succed fără ca el să se poate opune. Libertatea îi este anulată aproape definitiv. Deţinut într-o serie de închisori teribile el reuşeşte la un moment dat să guste libertatea evadând după un plan deosebit de la lagărul de muncă din Cavnic.

Odată ajuns pe mâinile securiştilor nu te mai întorceai acasă. Întâi erai dus la sediul securităţii, interogat, bătut şi apoi transferat într-o închisoare sau într-un lagăr de muncă.

Principalul element al unei închisori este celula. Celula este spaţiul torturii dar şi al supravieţuirii. Prima întâlnire a autorului cu celulele comuniste ne ajută să ne dăm seama din ce motiv celula era spaţiu al torturii chiar şi atunci când nu erai bătut şi schingiuit: ’’Celula era luminată zi şi noapte şi n-aveai voie să dormi cu faţa la perete şi nici cu mâinile sub pătură’’. Înainte de a ajunge la închioarea din Piteşti Ioanid trece mai întâi pe la Securitatea din oraş descrisă cu lux de amănunte. ’’Curtea din mijloc era înconjurată de un zid cam de doi metri înălţime şi era acoperită cu o plasă de sârmă. Celulele aveau şi ele aceeaşi înălţime. De-a lungul zidului care înconjura curtea, cam la un metruşaizeci înălţime, se aflau ferestre care permiteau gardianului care se plimba pe coridor să aibă vedere spre curte. Celulele aveau uşi simple de lemn, care se închideau cu broaşte primitive, cu zăvor şi clanţă numai pe dinafară. Fiecare uşă avea în partea de sus o deschizătură de treizeci pe treizeci de centimetri, peste care, pe dinafară se încrucişau, vertical şi orizontal, câte două zăbrele din fier beton…Mai sus în zid, deasupra uşii, o altă dechidere, cam de douăzeci pe treizeci de centimetri, în care se afla becul permanent aprins şi care servea şi de aerisire’’ .

Pentru că deţinerea în spaţiul Securităţii nu era de lungă durată, umanitatea şi acomodarea trebuiau reduse până aproape de dispariţie. Astfel într-un scurt timp de detenţie un deţinut era mutat dintr-o celulă în alta. Acomodarea şi dezvoltarea supravieţuirii este anulată. În timpul cât a stat aici (două luni) Ion Ioanid a fost mutat de mai multe ori. Adaptarea este dificilă în situaţia în care, timp de două luni schimbi 4 celule. Interesant este procesul de tortură spaţială. Celula, ca spaţiu de zi cu zi este supusă unei evoluţii spaţiale. Dacă în prima celulă spaţiul era atât de mic încât ’’neîcăpând paturile tip de fier, cu care erau mobilate toate, Securităţile şi închisorile, puseseră în ea două capre de lemn…’’ , în ultima celulă în care a stat spaţiul ajunge să fie cam ‘’ patru metri pe patru’’. Spaţiul se dilată pornid de la foarte mic spre mai mare tocmai pentru a anula adaptabilitatea. Umanitatea, fiinţa depinde de spaţiu şi timp. Anulând spaţiul şi timpul fiinţa umană este redusă până la minim. Timpul este de nemăsurat în acest spaţiu al torturii. Aflarea timpului pare un blestem. Ion Ioanid evocă un moment în care a fost aspru pedepsit pentru că a vrut să ştie cât este ceasul. În spaţiul detenţiei de la Securitatea din Piteşti apare şi imaginea anchetatorului. Impresionantă este prima descriere: ‘’Era îmbracată civil şi cu o sarcină foarte avansată. Mai târziu am aflat de la alţi deţinuti că era anchetatoare şi că-i schingiuia şi-i bătea personal pe anchetaţi ’’.