Domniile Regulamentare în Principatele Române

Înaintea Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, marile puteri îngrijorate de posibilitatea unei intervenţii unilaterale a Imperiului Rus împotriva Imperiului Otoman care să-i aducă avantaje exclusive, au determinat, în cadrul jocului diplomatic complex, între altele, internaţionalizarea problemei româneşti. La rândul său Rusia, a înţeles că în locul politicii anexioniste care poate fi costisitoare, mai avantajoasă este poziţia de lider, de actor major în regiune prin creşterea influenţei sale şi oficializarea protectoratului asupra principatelor

Imperiul otoman a recurs la o contracarare a unităţii puterilor europene oferind Rusiei legiferarea protectoratului în principate prin Convenţia de la Akkerman (25 septembrie/7 octombrie 1826). Aceasta cuprindea un document special cu privire la principate înţelese ca entităţi politice distincte care prevedea: domn ales de Divan dintre boierii pământeni pe o durată de şapte ani. Confirmarea alegerii o făcea Poarta Otomană ca putere suzerană. Domnii nu puteau fi înlăturaţi decât în cazul unui delict constatat de ambele puteri. Principatele erau scutite de tribut pe doi ani, acesta era fixat în conformitate cu hatişeriful din 1802,libertatea comerţului după asigurarea cantităţilor de cereale necesare Porţii, garantarea bunurilor şi drepturilor boierilor refugiaţi, elaborarea unor regulamente privind organizarea internă a principatelor. Cu toate că Imperiul Otoman a încercat să respecte convenţia a respins consecvent propunerile Rusiei şi altor puteri de a tranşa soarta războiului de independenţă al Greciei prin negocieri.

În 1828, trupele ruseşti intră în principate apoi vor dezvolta operaţiuni în Balcani până la cucerirea Adrianopolului. De la bun început ruşii numesc în principate un administrator numit Preşedinte Plenipotenţiar al Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei, contele Feodor Pahlen, izgonind în mai ambii domnitori români. Cu aceasta se inaugura ocupaţia rusă care va dura până în 1834 şi care se va dovedi foarte grea şi costisitoare.

Principatele au trebuit să pună la dispoziţia armatei ruse alimente şi furaje în cantităţi uriaşe, să încartiruiască trupele în marş, să facă transporturi masive de materiale pe distanţe uriaşe, chiar şi visteriile au fost puse la dispoziţia ocupanţilor. Pahlen secondat de un vicepreşedinte (al Divanului din Iaşi) în persoana lui M.L. Minciaki, s-a preocupat de măsuri împotriva extensiei epidemiei de ciumă adusă tot de trupele ţariste şi a înlocuit Divanul unic cu trei organisme specializate: Divanul Săvâşitor, Divanul Judecătoresc şi Adunarea Obştească a Divanurilor, ultimul preluând de fapt funcţiile vechiului Divan fiind şi autoritatea administrativă şi judecătorească supremă.

În ianuarie 1829, Pahlen, acuzat de lipsă de energie, a fost înlocuit cu generalul Piotr Jeltuhin. În timpul său s-au format comisiile de redactare a Regulamentelor Organice coordonate de Minciaki. Alcătuite din câte 4 boieri din fiecare principat (2 doi aleşi de Divan şi doi numiţi de ruşi) ele se ghidau după nişte instrucţiuni puse la dispoziţie de curtea rusă dar luând în considerare şi literatura politică (memoriile) internă de la 1821 precum şi unele observaţii proprii. La rândul său activitatea comisiilor a dinamizat redactarea unor noi memorii şi documente privind schimbările necesare celor două ţări.

Instrucţiunile acestea deşi proveneau de la curtea ţaristă conţineau destule principii liberale care nu se vor putea aplica în practică şi care erau menite să liniştească Europa cu privire la intenţiile Rusiei în principate şi să câştige încrederea românilor. La scurt tip după ce comisiile şi-au început lucrările, Jeltuhin a fost schimbat cu generalul Pavel Kiselef care se va dovedi cel mai activ, mai energic şi mai competent administrator rus din timpul ocupaţiei în ciuda faptului că era convins de necesitatea anexării principatelor române la Imperiul rus. Evident, acest punct de vedere era respins de cancelaria imperială pentru că ar fi dus la complicaţii externe majore statutul de putere protectoare fiind în circumstanţele date mai convenabil.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a pus în lumină această concepţie. Cu această ocazie s-a pus încă odată în evidenţă individualitatea politică a principatelor cărora li se consacră un act adiţional: Poarta recunoaşte oficial protectoratul rus în principate, acestea rămân ocupate până ce Turcia va plăti 1,5 milioane de galbeni despăgubire de război, se garantează autonomia principatelor faţă de Poartă, domnii sunt aleşi pe viaţă dintre boierii pământeni, frontiera cu Turcia se fixează pe cursul principal al Dunării, raialele din stânga fluviului revin principatelor, acestea pot institui cordoane sanitare şi carantină de-a lungul Dunării, se înfiinţează unităţi regulate ale miliţiilor româneşti, monopolul comercial otoman ester desfiinţat, se proclamă libertatea navigaţiei pe Dunăre, Turcia se obligă să recunoască Regulamentele administrative ce se vor introduce sub ocupaţie în principate. În sfârşit, musulmanii nu au drept să deţină pământ în Ţările Române.

Preşedinţia lui Pavel Kiselef, din cele trei cunoscute în timpul ocupaţiei ruseşti a fost cea mai eficientă. Pentru a stăvili ciuma a continuat măsurile sanitare organizând carantine şi spitale, a continuat catagarafiile (recensămintele) începute de predecesorul său, a înfiinţat comisii de revizie pentru a controla situaţia din judeţe şi a pune capăt abuzurilor, a fixat galbenul olandez ca monedă convenţională, a organizat primele unităţi ale miliţiei naţionale, s-a confruntat cu marea boierime în momentul în care a încercat o limitare a privilegiilor prin impozitarea ei şi desfiinţarea scutelnicilor.