Economia României în Perioada Ceaușistă

Problematizare

De ce economie centralizată în România postbelică? Care este contextul favorabil instaurării acestui tip de organizare şi desfăşurare al activităţii economice?

După cea de-a doua conflagraţie mondială care a zguduit continentul European, urmează o perioadă dificilă din punct de vedere economic.

Regimul comunist, care se instaurase în URSS încă din 1917, se

extinde în toată Europa Central - Estică, acest lucru fiind favorizat de existenţa problemelor economico-financiare, dar şi de atractivitatea ideologiei comuniste. În urma unei înţelegeri tacite între marile puteri (acordul de la Yalta), reprezentate de SUA şi URSS, România este abandonată în zona de influenţă sovietică. În consecinţă, România se rupe de o dezvoltare a economiei în spirit occidental, întrucât va cunoaşte o nouă formă de organizare a activităţii economice, reprezentată de economia planificată, socială, care se aplică în cadrul unui regim politic favorabil, şi anume, cel de democraţie populară. Impunerea modelului sovietic în toate domeniile vieţii umane constituie începutul unor transformări de esenţă ale economiei, punându-se o atenţie exagerată pe dezvoltarea industriei.

Comunizarea Europei Orientale, implicit a României, nu a fost rezultatul unei maturizări economice, sociale şi de conştiinţă- aşa cum anunţase Karl Marx, gândindu-se la ţările Occidentului- ci rezultatul unui război în care învingătorii şi-au împărţit harta şi şi-au exportat, fiecare, propriile principii, sisteme şi valori.

Ce este economia centralizată?

Economia centralizată, planificată este acea formă de organizare şi funcţionare a activităţii economice, diametral opusă economiei de piaţă libere. Analizate comparativ, aceste deosebiri se pot observa mai bine:

ECONOMIA SOCIALISTĂ, DIRIJATĂ ECONOMIA DE PIAŢĂ, LIBERĂ

- economie centralizată, în care pământul este colectivizat şi capitalul

tehnic naţionalizat; - economie complet descentralizată;

- economie unipolară, în care statul este cel care decide ce, cât şi la ce preţ să se producă; - economie multipolară, în care deciziile economice sunt adoptate de agenţii economici; practic, fiecare agent economic constituie un centru de decizie;

- proprietatea de stat; motivaţia întreprinzătorilor este anihilată; - pluralismul formelor de proprietate, dominantă fiind proprietatea privată;

Cele două sisteme economice, prezentate în tabelul de mai sus, se află în antiteză, iar în timp ce economia de piaţă, liberă formează o unitate indisolubilă cu democraţia, economia socialistă nu poate exista decât în statul comunist. Trecerea către această direcţie a economiei s-a realizat printr-o foarte bună organizare de preluare a puterii politice şi de aplicarea treptată a modelului sovietic. Astfel, putem vorbi de trei etape distincte în istoria “erei’ comuniste din România, şi anume:

- perioada 1944- 1947: în care se pregateşte “terenul” instaurării noului regim politic, prin luarea unor măsuri ce au ca scop atragerea sprijinului ţărănimii şi muncitorilor;

- perioada 1948-1965 (Gheorghe Gheorghiu- Dej): etapa prefacerilor în economia romanească;

- perioada 1965- 1989(Nicolae Ceauşescu): etapa de consolidare a regimului comunist în România.

“Construirea socialismului” s-a realizat cu accent pe tipul stalinist de industrializare, ceea ce a însemnat naţionalizarea industriei, a băncilor şi a companiilor de transport, colectivizarea forţată a agriculturii.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej (22 martie 1965), funcţia de conducător al partidului, care după 1967 s-a cumulat cu cea de şef de stat, a fost monopolizată de Nicolae Ceauşescu.

Perioada lui Nicolae Ceauşescu se caracterizează prin două etape distincte, şi anume: 1965- 1971, când acesta continuă liberalizarea internă şi relativa distanţare de Moscova, iniţiate de Dej şi 1971-1989, când vorbim de dictatura lui N. Ceauşescu, regim de esenţă neostalinistă, foarte dur, ţara fiind condusă în familie (naţional-comunism).

Primele acţiuni ale noului lider reprezintă o continuare a celor pe care le-a demarat protectorul său, liberalizarea internă concretizându-se în adoptarea următoarelor măsuri: se adoptă o nouă lege a administraţiei, prin care teritoriul ţării este împărţit în judeţe, statul acordă credite pentru construcţia de locuinţe (“încurajare a proprietăţii private”), întreprinderile beneficiază de mai multă libertate internă, încât se înregistrează progrese economice, se continuă industrializarea forţată ( cu scopul de a se menţine un proletariat numeros, cu un nivel de pregătire profesională scăzut, care să depindă total de partid) prin construcţia centralelor nucleare, înfiinţarea industriei de armament (în această perioadă, România devine al patrulea mare exportator european de armament), a industriei electronice şi a celei de transport maritim; de asemenea, se adoptă o nouă Constituţie (1965), care schimbă denumirea regimului din popular in socialist (“Republica Socialistă România”), considerându-se că transformările socialiste au avut succes şi se revine la vechea denumire a partidului, cea de Partidul Comunist Român.

În politica externă, Nicolae Ceauşescu manifestă o atitudine antisovietică; surprinzător…dar care ar fi motivul ce a determinat această strategie? Legitimarea definitivă la conducerea partidului unic local şi a societăţii româneşti în general avea nevoie , în cazul liderului Ceauşescu, de o ancorare profundă într-o idee sau într-un principiu care să-i fie caracteristice, să-l facă de neconfundat şi care să acţioneze în favoarea sa. Pentru Nicolae Ceauşescu, această idee călăuzitoare a fost- paradoxal- antisovietismul; un antisovietism, mai degrabă politic, decât ideologic, şi mai mult jucat, decât cerebral. Cert e că, în politica externă, acest joc politic al lui Ceauşescu, i-a crescut popularitatea; de asemenea, România devine vizibilă în relaţiile internaţionale, devenind membră într-o serie de organisme economice internaţionale, şi anume: Acordul General de Tarife şi Comerţ, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială.