Economia României în perioada secolului XX

Economia romaneasca a fost marcata de evenimente ciclice. Incepand cu dezastrul economic cauzat de Primul Razboi Mondial, urmat de boom-ul economic din perioada interbelica. Acelasi lucru repetandu-se dupa Al Doilea Razboi Mondial si terminand cu revolutia din 1989.

Perioada interbelică (1918 - 1939)

Statutul economiei românești din perioada interbelică a fost unul foarte slab. Situație cauzată de Primul Război Mondial. Producția generală a țării se află la 20-25% din capacitatea pe care o avea în perioada antebelică (1913-1914). Economia românească era la nivelul celei din perioada 1907-1910.

Implicarea statului a fost necesară pentru redresarea economiei. S-au creat noi ministere în toate domeniile economice. Statul român s-a implicat în achiziționarea de utilaje și materiale prime necesare reconstruirii României și relansării economice a țării. Statul a oferit credite pentru a sprijini înființarea de întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini. Inreprinderi precum Malaxa, I.A.R. sau Uzinele Titan.

O mare realizare a industriei românești au fost avioanele IAR 80 și IAR 81 care, la acea vreme, ocupau locul 3 în Europa, respectiv locul 4 în lume d.p.d.v. al vitezei și altitudinii.

(avioane IAR 80 zburând deasupra Carpaților)

În perioada interbelică România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an). Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze naturale (1937).

Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).

Perioada comunista (1947 - 1989)

După Al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-control, cu planuri cincinale.

În 1945, agricultura scăzuse la nivelul de după Războiul de Independență, iar foametea a atins în 1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907. În județele Moldovei s-au produs în acel an doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai puține decât ar fi fost necesare pentru hrănirea populației.

Transporturi cu ajutoare în hrană au mai venit din Suedia, Elveția, Vatican și chiar din Bulgaria, dar în tot acest timp, trenuri cu cereale, lemn , petrol, minereuri și alte resurse plecau deja în URSS, căci România pierduse războiul și despăgubirea fusese evaluată la 300 de milioane de dolari. Comparabil în epocă cu întreg PIB-ul României, această datorie a fost umflată la două miliarde de dolari, plus încă cinci miliarde de dolari răscumpărarea SOVROM-urilor. Abia după 30 de ani de la sfârșitul războiului, România a încheiat plata unor despăgubiri către URSS care au totalizat de 15 ori PIB-ul țării din 1945. Dar poporul nu știa asta, oamenii mureau de foame și poate se bucurau citind în "Scânteia" că rușii ne-au mai redus datoria. Este greu de făcut o comparație în bani, căci din Germania rușii au luat fabrici cu totul, au demontat căile ferate, le-au transferat în URSS dar este posibil că, în valoare absolută, jaful făcut în România de ruși să fi depășit despăgubirile făcute de Germania către URSS după al Doilea Război Mondial.

La sfârșitul anilor '50 dar mai pregnant prin '70 și până în 1985, România a folosit masiv politica externă în ajutorul economiei. Există două personalități care au jucat un rol crucial în această strategie mai puțin cunoscute însă: Ion Gheorghe-Maurer, ministru de externe iar apoi, mai mult de un deceniu, premier, și Corneliu Mănescu, de asemenea ministru de externe în timpul lui Maurer. Acești doi oameni cu adevărat deștepți, sfătuitori și apropiați și ai lui Dej și apoi și ai lui Ceaușescu, au compensat lipsa de educație economică a liderilor comuniști.