Eforturile diplomatice românești pentru recunoașterea unirii depline (1859-1862)

După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei pe data de 5 ianuarie 1859, precum și ca domn în Țara Românească pe data de 24 ianuarie a aceluiași an, Principatele Române se vedeau în fața faptului împlinit, de înfăptuire a unirii. Urma acum testul adevăratei maturități politice pentru generația pașoptistă, și anume, recunoașterea internațională a unirii. Voi încerca mai jos să schițez foarte ușor și general acest zbucium și această muncă care cerea multă răbdare și maturitate.

Desigur că, printre marile puteri, erau și unele care priveau favorabil unirea Principatelor. Ministrul Cavour, de exemplu, a apreciat evenimentul drept ”triumful politicii Franței și Sardiniei în orient” . Chestiunea recunoașterii unirii a avut două faze, prima a fost recunoașterea de către Europa a dublei alegeri, iar a doua a fost recunoașterea de către puterea suzerană și de către puterile garante a unirii depline pe plan administrativ .

Noul domnitor ales nu a ținut cont de prevederile regulamentare care cereau ca domnul să preia puterea numai după învestirea sa de către Poartă, atât în Moldova cât și în Muntenia, însă a început o susținută activitate diplomatică externă pentru ”legalizarea” îndoitei alegeri . Acțiunea a vizat Constantinopolul și capitalele puterilor garante. Vasile Alecsandri, desemnat ministru al afacerilor externe, a fost trimis la Paris, Londra și Torino, Ludovic Steege la Berlin și Viena, Ștefan Golescu la Berlin și Paris. Dacă patru state dintre puterile garante, Franța, Imperiul Țarist, Sardinia și Prusia s-au arătat de la început favorabile faptului împlinit, iar Anglia s-a alăturat și ea în scurtă vreme, Imperiul Otoman și Austria s-au opus cu înverșunare dublei alegeri. Pentru a menține sprijinul puterilor favorabile unirii și pentru a respinge acțiunile dușmănoase ale puterilor ostile noii stări de lucruri din Principate, tânăra diplomație românească a depus o activitate susținută, care avea să se incheie cu succes Înarmat doar cu scrisorile autografe ale lui Cuza și cu instrucțiunea de supremă responsabilitate: ,,du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința” (Vasile Alecsandri), Vasile Alecsandri de îndată ce a ajuns la Paris, a solicitat și a obținut o audiență la cabinetul ministrului de externe al Franței. Întrevederea sa cu contele Walewski, care era un om realist și ponderat în acțiuni, a fost marcată de rezervă dar, totodată, și admirație pentru curajul românilor. Diplomatul statului român a evidențiat însă sinceritatea dorinței de unire a ambelor Principate, legitimitatea ei, decizia de a nu mai da înapoi, precum și speranța în ajutorul nemijlocit al Franței . Neașteptat, dar chiar în ziua următoare, Alecsandri a fost primit de împăratul Napoleon al III-lea, care s-a dovedit interesat și foarte amabil, a făgăduit trimiterea unor specialiști, a unor instructori francezi (tehnici și militari) în Principate, precum și de trimiterea de arme, muniții, facilitarea unui împrumut de 12 milioane de franci, pentru necesitățile statului român, sprijinul politic pentru recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza, precum și acordul de principiu pentru înființarea unei agenții diplomatice a Principatelor Unite la Paris . La 15 februarie 1859, Vasile Alecsandri a părăsit capitala Franței întreptându-se spre Londra, cea de-a doua etapă a misiunei sale diplomatice, care era și cea mai grea, întrucât politica orientală a Angliei viza menținerea integrității Imperiului Otoman, iar orice tendință de emancipare națională a popoarelor creștine de sub dominația otomană contravenea, implicit, intereselor politicii britanice. În plus, sarcina sa devenise și mai delicată după ce în cercurile politice engleze, evenimentele din Principatele Române fuseseră ”răstălmăcite” de ambasadorul otoman la Londra, Mussurus. Cu o premeditată întârziere, ministrul de externe englez, lordul Malmesbury, il primește, după o săptămână de așteptare, pe Alecsandri, dar nu în calitatea oficială, ci ca pe un trimis particular al colonelului Cuza, căruia titlul de domn nu-i fusese încă recunoscut. Inițial lordul a început un discurs dur și de neînduplecat, după care, Vasile Alecsandri și-a permis să ridiculizeze toate zvonurile emise de denigratorii otomani sau austrieci și să-i explice ministrului de externe britanic planurile pragmatice ale românilor, libertatea de a se dezvolta și a lucra pământul cu gândul de a schimba produsele agricole ale Țării Românești pe cele ale manufacturii engleze pentru ca ministrul englez să se lase convins, acesta, în cele din urmă, a promis o atitudine binevoitoare din partea Angliei în chestiunea dublei alegeri . Ministrul de externe al Principatelor și-a prelungit șederea la Londra cu câteva zile, timp în care i-a vizitat pe lorzii Clarendon și Jhon Russel. A stabilit legături utile în lumea gazetarilor și parlamentarilor englezi, iar unul dintre parlamentari, E. E. Crowe, sugerându-i trimisului român întocmirea unui memoriu justificativ, temeinic argumentat istoric și juridic, destinat acelor autorități politice londoneze care se îndoiau de legitimitatea năzuințelor românești .