Etnogeneza Românească în Context sud-est European

1. Premise, factori şi etape ale etongenezei românilor

În cadrul istoriei vechi a României problema etonogenezei românilor ocupă un loc aparte prin complexitatea conţiunutului ei, şi mai ales prin importanţa sa, nu numai prin cunoaşterea destinului istoric al străvechii Dacii, ci şi pentru cel al romanităţii orientale, în general .

Cercetată în trecut exclusiv pe baza izvoarelor scrise, această problemă fundamentală a istoriei noastre nu a putu fi în chip definitiv clarificată, deoarece aceste izvoare, în general puţin numeroase, destul de sărace în informaţii şi adesea echivoce, nu puteau elucida o serie de aspecte de ordin social-economic sau politic din cadrul acestui proces.

În ciuda unor concluzii formulate de remarcabili istorici români sau străini, care în parte îşi păstrează şi astăzi valoarea ştiinţifică (Gh. Sincai, P.Maior, A. D. Xenopol , D. Onciu, Gh. Brătianu, N. Iorga, etc. ) penuria izvoarelor scrise privind epoca şi locul în care a avut locul procesul de etnogeneză românească, a generat însă de mai bine de un secol şi jumătate, printre unii istorici străini, numeroase semne de întrebare, atitudini inconsecvente şi teze contrare adevărului istoric, multe dintre acestea incorsetate de idei preconcepute, adesea cu evidente tendinţe extremiste şi naţionaliste.

Faţă de aceste păreri şi teze s-au luat mereu poziţii ferme de către istoriografia românească, aducându-se de fiecare dată argumente noi, convingătoare care, constant, au îmbogăţit considerabil, în cursul anilor, problematica chestiunii.

Cucerirea romană a unei părţi din vechea Dacie, la începutul sec. al II-lea, şi intrarea geto-dacilor din aceste regiuni în componenţa statului roman au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, cultural şi politic, dar nu aveau drept consecinţă dispariţia autohtonilor din teritoriile nord-dunărene .

Cercetările arheologice au scos şi continuă să scoată la iveală numeroase aşezări şi necropole în Dacia romana, în care elementele băştinaşe dacice supravieţuiesc în număr mare şi încă multă vreme după cucerire, alături de acelea provincial romane, ceea ce dovedeşte că substratul dacic a fost şi a rămas încă activ, în ciuda asimilărilor lincvistice şi culturale romane, care s-au petrecut continuu şi care s-au diminuat, în mod firesc, ponderea etnică băştinaşă. Dacă în fostele provincii romane componenţă dacică s-a putut modifica mult la cei 165 de ani de ocupaţie romană, în schimb ea a rămas încă destul de puternică în ţinuturile din afara graniţelor imperiului, dacii liberi din Muntenia, Moldova şi Maramureş sau Crişana constituind incă, până în cursul secolului al IV-lea , o populaţie deosebit de numeroasă şi temeinic organizată din punct de vedere social-economic şi militar. Acelaşi fapt s-a petrecut, deşi cu o altă intensitate, şi în ceea ce priveşte răspândirea limbii latine. De aceea se poate constata existenţa unei anumite unităţi de cultură materială şi spirituală geto-dacică pentru intreg teritoriul Daciei, chiar la epoca cuceririi romane la nord de Dunăre.

O componentă etno-lincvistică principală a etnogenezei româneşti o reprezintă cea romană (stratul ). Elementele romane constituite din soldaţi şi colonişti, numeroase şi superior organizate în cadrul provinciilor, au avut un rol primordial în romanizarea dacilor, căci cea mai mare parte a acestui strat roman a rămas să vieţuiască la nordul Dunării de Jos şi după părăsirea Daciei.

Etnogeneza românilor, a fost un proces istoric, care prin premisele, factorii fundamentali şi etapele sale de evoluţie, îşi găseşte asemănări şi în etnogeneza altor popoare romanice (italieni, francezi, spanioli şi portughezi). Diferenţierile se datorează componentelor etnice deosebite ca substrat şi condiţiilor politice aparte, în care s-a desfăşurat unul sau altul din aceste procese istorice .

2. Mărturii şi dovezi arheologice, lincvistice şi numismatice ale continuităţii şi etnogenezei românilor

Cu toate schimbările care s-au înregistrat după retragerea aureliană, în contextul desfăşurării marilor migraţii, populaţia daco-romană a continuat să vieţuiască în spaţiul nord-dunărean, în strânsă legătură cu lumea romană, fiind antrenată, mai departe, în romanizare.

Mărturiile scrise, care atestă această continuitate, cu tot numărul lor redus, caracterul lor incomplet şi uneori ambiguu, constituie, totuşi, un mijloc de cunoaştere a populaţiei autohtone .