Evoluția statului român - de la statul națiune la statul modern sec XIX - XXI

1. De la statul naţiune la statul numit România ( 1821-1866 )

România modernă a început să se contureze în perioada cuprinsă între războiul pentru independenţa Greciei din 1821 ( mişcari sociale şi naţionale în Ţara Românească ) şi Revoluţia de la 1848, însă elementele definitorii ale României moderne au prins contur în perioada dintre Revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866.

Anul 1821 a însemnat pentru Moldova ( încercările lui Alexandru Ipsilanti ) şi Ţara Românească ( prin răscoala lui Tudor Vladimirescu ) primul pas important către unire şi independenţă prin eforturi depuse la nivel intern, cât şi prin intervenţie externă, venită din partea marilor puteri. Pe plan intern, instituţiile politice au urmat modelul european, iar gândirea politică a atins noi culmi de complexitate în confruntările dintre liberali şi conservatori . Chiar dacă aceste prime încercări nu au avut prea mare succes, au deschis calea spre făurirea statului naţional.

În perioada cuprinsă între mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu şi restaurarea domniilor pământene şi Revoluţia de la 1848, Moldova şi Ţara Românească au făcut paşi înainte, de la normele economice şi sociale ale sec. al XVIII-lea la cele ce aveau să caracterizeze statul naţional unitar de la sfârşitul sec. al XIX-lea .

Anul 1848 a marcat triumful ideii de naţiune. În ambele Principate şi în Imperiul Habsburgic, elitele au luptat pentru independenţă sau autonomie politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice .

Desfiinţarea Ungariei independente a risipit speranţele românilor de a forma un ducat unit, autonom. Pretutindeni, noul aparat de stat austro-ungar cerea românilor să-şi reia locul de supuşi credincioşi şi anonimi ai împăratului .

În urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), Franţa a pus problema unirii Principatelor Române.

Adunările Ad-hoc au hotărât, în decembrie 1857, că dorinţele românilor presupun în primul rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu numele de România, stat autonom şi neutru, condus de un prinţ străin şi de o Adunare legiuitoare. Dar, Marile Puteri reunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858) au prevăzut existenţa a doi domni, două guverne şi a două adunări pentru statul numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei .

Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza Principatele Române, românii au ales ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, aceeaşi persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel prin dubla alegere realizându-se Unirea celor două ţări. în acelaşi an, actul de la 24 ianuarie a obţinut acordul Marilor Puteri şi în 1861 firmanul otoman de unire instituţională .

Silit să abdice pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a lăsat o ţară unita şj în plin proces de modernizare, ţară care era gata să pună în aplicare un alt punct a dorinţelor Adunărilor Ad-hoc din 1857: numirea unui prinţ străin.

Principalele instituţii care au contribuit la consolidarea statului naţional au fost monarhia şi Parlamentul. Drepturile şi îndatoririle acestora erau reglementate prin Constituţia din 1866. Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman. Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferi decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.

Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

Constituţia a fost completată de un sistem electoral. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei .

2. Un război pentru mult dorita independenţă. Un stat independent devenit acum Regat

În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. În urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa României .

În aceste condiţii, în 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881 a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollem-Sigmaringen. Venirea Hohenzollernilor, promulgarea Constituţiei în 1866 şi realizarea independenţei în 1878 au pus în faţa oamenilor politici, economiştilor şi teoreticienilor vieţii sociale din România problema dezvoltării naţionale .