Geneza Așezărilor Românești

Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa

Termenii de aşezare şi sat, la care se adaugă cel de habitat (preluat din expresia franceză “habitat rural”), sunt folosiţi de către unii etnologi, sociologi, istorici, geografi cu aceeaşi valoare semantică. Alţi cercetători, luînd drept criterii aria de răspândire şi caracterul locuirii – criterii folosite şi la clasificarea satelor, gospodăriilor şi locuinţelor- fac distincţie între cei trei termeni. Astfel, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat ca urmare a organizării spaţiului respectiv şi constituit din vatră, hotar şi populaţie; aşezarea are o sferă mult mai largă însemnând ansamblul construcţiilor gospodăreşti fie grupate în vatra satului, fie risipite în hotarul satului, fie izolate în poieni, în păduri sau în golul alpin, constituind aşezări temporare pastorale, forestiere ori turistice; habitatul rural este identificat cu ceea ce în româneşte se numeşte vatra satului şi înseamnă spaţiul locuit, unde se odihnesc locuitorii, au gospodărie, îşi adăpostesc vitele şi uneltele, îşi depozitează o parte din produse.

1 Aşezările omeneşti

1.1.Factorii favorizanţi

Aşezările omeneşti sunt produsul unui complex de factori geografici, economici, istorici, demografici, administrativi şi etnici.. Factorul geografic a fost determinant pentru primele faze de geneză şi evoluţie a aşezărilor deoarece de configuraţia terenului a depins forma şi structura vetrei satului, structurarea terenului de folosinţă şi ocupaţiile locuitorilor. Locurile preferate pentru întemeierea aşezărilor umane au fost cele care au oferit condiţii cât mai bune pentru desfăşurarea ocupaţiilor. Factorul economic, prin tipul de economie al regiunii ( pastorală, agricolă) a influenţat structura şi forma aşezărilor. Factorul politic şi administrativ, prin dispoziţii de ordin administrativ ca şi prin diferite împărţiri adminstrative, precum şi factorul demografic, prin sporul natural şi migratoriu şi prin colonizări de populaţie au influenţat configuraţia aşezărilor. Cu privire la factorul etnic, cercetarea etnografică consideră ca sate specific româneşti cele de tip risipit şi răsfirat, în timp ce satele adunate în organizare geometrică aparţin populaţiei germane colonizată în evul mediu

1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor

Aşezările româneşti au luat naştere prin libera ocupare a terenului “oricât şi oriunde”, din averea devălmaşă a obştei, în raport cu nevoile gospodăriei şi cu posibilitatea de a le munci, o formă autohtonă de dobândire a proprietăţii şi a dreptului de proprietate având originea în dreptul roman. Acest sistem de luare în stăpânire a terenului a condus la apariţia unor gospodării risipite, care, acolo unde configuraţia terenului a permis, au format grupuri de case întemeiate de obicei de către copiii descinşi din acelaşi strămoş.al neamului de sânge.Grupurile de case au evoluat din generaţie în generaţie devenind cătune.Cătunul este tipul de sat cel mai vechi şi mai specific românesc, chiar termenul de sat (din latinescul fossatum), desemnând o aşezare formată din mai multe cătune.

Evoluţia aşezărilor româneşti este legată în primele faze de roirea obştilor săteşti prin defrişarea şi desţelenirea terenurilor pe măsură ce primele vetre de sat cunosc un spor demografic. De obicei, cătunul care ia naştere prin roire este alcătuit dintr-un număr restrâns de familii noi, înrudite, şi poartă numele neamului din care se trag.

O altă cale de formare a aşezărilor o constituie colonizarea. fie spontană, fie dirijată. Satele de colonizare spontană iau naştere prin aşezarea unor grupuri de populaţie din zonele mai dens locuite spre zonele de câmpie şi cele colinare, sau prin aşezarea unor “economi de vite”, care practicau transhumanţa pastorală în câmpie, în Bărăgan în Dobrogea sau în zonele subcarpatice unde se întemeiază satele de ungureni.

Satele de colonizare dirijată se constituie prin măsuri luate de către domnitorii din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu prin care populaţia care se aşeza în anumite locuri numite slobozii beneficia de anumite facilităţi fiscale, reglementate de hrisoave. Din această categorie mai fac parte satele cu populaţie germană adusă din regiunea Moselei şi a Rinului în Evul Mediu, sau cu populaţie secuiască aşezată la hotarele de răsărit ale Transilvaniei.

Evoluţia satului românesc de la forma risipită pe platforme, interfluvii şi versanţi spre satul adunat, de vale şi de-a lungul drumului este legată de dezvoltarea industriei textile şi de prelucrare a lemnului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea comerţului face ca drumul să exercite o puternică forţă de atracţie asupra gospodăriei ţărăneşti. Ca urmare, de-a lungul drumului apar, mai întâi, gospodării care se specializează în activităţi comerciale. Cu timpul din gospodăria din deal se desprind tinerele familii care întemeiază gospodării în vale şi de-a lungul drumului, aşezarea căpătând configuraţia de sat de tip adunat.

După caracterul locuirii distingem două tipuri de aşezări:

a. aşezări permanent locuite (satele)

b. aşezări temporar locuite (hodăile, sălaşele, stânile)

2. Satul românesc

2.1.Componentele satului

La început, satul a fost moşia, adică pământul stăpânit şi lucrat de un moş sau strămoş. Cu timpul, noţiunea s-a extins asupra întregului complex teritorial, social şi economic alcătuit din vatră, hotar şi populaţie.

Vatra este partea satului în care sunt amplasate gospodăriile, locuită permanent, cu funcţii specifice de adăpost şi loc de odihnă al oamenilor, adăpost pentru animale, spaţiu pentru activităţile casnice şi de depozitare a produselor la care se adaugă funcţii nespecifice rurale, aşa cum sunt cele administrative, culturale, educative.

Hotarul satului este teritoriul structurat în zone economice: teren arabil, păşune, fâneţe, pădure, în proporţii variind în funcţie de relief şi de ocupaţiile locuitorilor.

Populaţia rurală include atât locuitorii care se îndeletnicesc cu ocupaţiile specifice, cât şi pe cei care îndeplinesc funcţii nespecifice în sat: funcţionarii, intelectualii etc.

2.1 Tipologia satului românesc.

Dintre etnografii care au cercetat cu mare interes şi competenţă satul românesc o poziţie dominantă o ocupă Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie de la Universitatea din Cluj în prima jumătate a secolului XX şi fondatorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Dintre criteriile folosite de către reputatul etnograf la elaborarea tipologiei satelor planul satului (reţeaua uliţelor) şi structura internă (desimea şi modul de grupare a gospodăriilor) sunt criterii principale. Potrivit acestora distingem trei tipuri morfologico-structurale de sate:

a.sate de tip risipit, forma arhaică a satului românesc, având gospodării izolate, caracteristic zonei muntoase în care predomină fâneţele şi păşunile destinate creşterii animalelor

b.sate de tip răsfirat, cu o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi şi viţă de vie sau terenuri arabile , cultivate cu porumb, legume etc.; este tipul de sat cel mai răspândit, caracteristic zonei colinare, cu o economie predominant pomiviticolă, cu teren arabil pe suprafeţe reduse

c. sate de tip adunat, în care se face o delimitare precisă între vatră şi hotar; este tipul de sat caracteristic zonelor de câmpie şi podişurilor joase. Întâlnim două variante de sat adunat:

-sate adunate cu structură neregulată (îngrămădită)

-sate adunate cu structură regulată, liniară sau geometrică

Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice, reflectată în ocupaţiile locuitorilor deosebim următoarele tipuri funcţionale de sate:

a.sate cu funcţii predominant agricole ( în zona de câmpi şi în zona colinară)

b.sate cu funcţii pastoral-agricole sau pastoral-forestiere ( în zona de munte)

c. sate specializate în diferite meşteşuguri ( prelucrarea lemnului, olărit etc.)