Guvernul și majoritatea liberală în anii neutralității României (1914-1918)

Ion I.C. Brătianu, „strecurându-se cu dibăcie printre stâncile ascuţite ale acestei neutralităţi pline de primejdii, neinfluenţat de curente şi presiuni, netulburat de atacuri, cu o mare putere de stăpânire de sine, înarmat cu o extraordinară rezistenţă sufletească, lucra în taină la realizarea programului său politic”. În politica sa, şeful guvernului a trebuit să menţină secretul acţiunilor întreprinse pentru a-şi masca jocul diplomatic; nu şi-a putut manifesta direct opţiunile. Arma sa de bază era tăcerea: „Se asemăna pe sine cu inginerul care lucrează în tăcere la o operă de siguranţă”, scria N. Iorga.

Prudenţa excesivă manifestată, misterul de care s-a înconjurat nu au fost un semn al nehotărârii, al aşteptării în vederea profilării învingătorului. Ion I. C. Brătianu era fixat asupra direcţiei, dar în prealabil trebuiau îndeplinite o serie de condiţii. Prudenţa sa izvora din grija pentru interesul naţional, din experienţa amară a istoriei. În acţiunile sale Ion I. C. Brătianu nu a avut alt sprijin decât partidul pe care îl fortificase în anii precedenţi Disciplina tradiţională, autoritatea morală şi politică a şefului, înţelegerea răspunderilor care apăsau pe umerii săi, toate acestea imprimau acestui partid o acţiune unitară.

Cu unele excepţii, membrii partidului liberal au urmat linia politică stabilită de Ion I. C. Brătianu. În a doua jumătate a lunii august 1914, avusese loc o şedinţă extraordinară a guvernului, cu participarea membrilor Comitetului Executiv şi a unor şefi ai marilor cluburi liberale din judeţe. Comunicatul publicat releva că ”s-a constatat deplina solidaritate cu actele guvernului a tuturor participanţelor”.

Desigur că au existat şi în rândul liberalilor frământări politice, nerăbdări determinate de dorinţa ca România să ia cât mai repede o poziţie clară pentru afirmarea idealului naţional. În toamna 1915, în partid se crease un curent ostil guvernului. În fruntea nemulţumiţilor se afla Toma Stelian, avocat, fost ministru în precedentul guvern liberal. Prin ziarul său „Naţional”, el s-a pronunţat deschis pentru o alianţă neîntârziată cu Antanta. Şi alţi liberali precum C-tin Banu, Nicolae Săveanu, Leonte Moldoveanu şi unii profesori de la Universitatea bucureşteană au devenit şi ei, în mod deschis, susţinători ai părăsirii neutralităţii şi alianţei cu Antanta.

Avertizat de faptul că asemenea nemulţumiri se datorau în special lipsei de contact al guvernului cu partidul Ion I. C. Brătianu a hotărât ca înainte de începerea sesiunii parlamentare, să-i convoace la el acasă pe reprezentanţii unor judeţe pentru a le face o expunere a politicii sale, a activităţii sale de la începutul războiului. Deşi Ion I. C. Brătianu nu le-a spus clar ce are de gând să facă în continuare, el le-a dat de înţeles că era hotărât să intre în acţiune împotriva Puterilor Centrale. Astfel, Ion I. C. Brătianu a obţinut încrederea partidului său şi mandat de a declara război Triplei Alianţe la momentul pe care îl va considera oportun. Aceste întruniri au avut menirea de a strânge mai puternic decât oricând rândurile majorităţii .

Au existat şi manifestări care nu se conjugau cu acţiunile guvernului. Este vorba de Constantin Stere, rectorul Universităţii din Iaşi, directorul revistei ”Viaţa Românească”. Susţinea intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, dar poziţia sa este justificabilă prin sentimentele antiruseşti căpătate din închisorile din Siberia, în care petrecuse mulţi ani din tinereţe C. Stere era convins de prioritatea dezrobirii Basarabiei, mai expusă la deznaţionalizare decât Transilvania. Considera că marea primejdie venea dinspre Rusia, mai expusă prăbuşirii decât Austro-Ungaria.

La puţin timp după Consiliul de Coroană pe 26 iulie 1914, C. Stere a insistat să fie primit de Ion I. C. Brătianu; el nu contesta decizia luată, ci intensificarea curentului proantantist. După această întrevedere C. Stere a plecat în Transilvania. La insistenţele lui C. Stere, şeful liberalilor a fost de acord ca acesta să plece în Transilvania şi să le spună liderilor Partidului Naţional Român să nu facă revoluţie şi să-i îndemne pe români să-şi îndeplinească obligaţiile militare faţă de monarhie. Ajungând în Ardeal C. Stere şi-a expus propriile păreri, depăşindu-şi astfel atribuţiile, adăugând că, în curând, românii se vor alătura austriecilor .

De aici, adversarii lui Ion I. C. Brătianu au tras concluzia că acesta era hotărât să meargă cu Puterile Centrale. În realitate, prim-ministrul român căuta să evite o acţiune revoluţionară a românilor din Transilvania, care ar fi dus la o masacrare a lor de către armata ungară, fără vreo posibilitate de intervenţie din partea României. Această călătorie a lui C. Stere a făcut obiectul multor interpelări adresate guvernului de către parlamentarii opoziţiei proantantiste în ambele sesiuni din perioada neutralităţii.

Deoarece interesele ţării impuneau ca Puterile Centrale să fie făcute să creadă că România nu şi-a fixat încă politica externă de perspectivă, că neutralitatea strictă va fi respectată şi deoarece curentul general al opiniei publice era proantantist, Ion I. C. Brătianu s-a gândit că ar fi bine ca un fruntaş liberal, ştiut ca prieten apropiat al său, să se manifeste ca germanofil. Din acest motiv, Ion I. C. Brătianu l-a pus pe I. G. Duca să-l îndemne pe C. Stere să scrie în favoarea intrării în război alături de Puterile Centrale.