Imaginea dacilor în istoriografia antică - Dacii în mentalul colectiv contemporan

I. Imaginea dacilor în istoriografia antică

Triburile geto-dace constituiau ramura cea mai de nord a numerosului neam al tracilor şi populau un teritoriu vast ce se suprapune peste teritoriul actual al tării noastre, fără însă a se limita la acesta. În sec. al V-lea î.Cr., Herodot spunea că „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă după cea a inzilor” iar cu referire la geţi afirma că aceştia sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Evident că geto-dacii nu erau singuri, ci au trăit cu alte popoare, populaţii sau fragmente de popoare care, cu timpul, s-au aşezat aici, la margine sau în interiorul spaţiului ocupat de daci. Aceste popoare au fost grecii, ilirii, sciţii, celţii şi alţii. Vom observa că această convieţuire a produs şi confuzii în istoriografie.

Din păcate, informaţiile rămase de la scriitorii antici sunt răzleţe, uneori cu înţeles confuz şi lacunar, dând cale liberă interpretărilor. Ceea ce nu e cu nimic diferit de toate celelalte neamuri ale vremii care nu aveau o cultură scrisă.

Vom încerca în continuare să schiţăm o imagine a geto-dacilor aşa cum transpare în opera autorilor aparţinând singurelor culturi scrise europene, respectiv cei latini şi cei greci, într-o lectură pe cât posibil obiectivă. Perioada avută în vedere cu preponderenţă este cea de după apariţia istoriilor lui Herodot, respectiv sec. V î.Hr. şi până la ocuparea Daciei de către romani, sec.II d. Hr. Este o perioadă lungă, de mai bine de şase secole în care elementele civilizaţiei geto-dace au evoluat sub imperiul interferenţelor culturale ale neamurilor ce şi-au făcut simţită influenţa: grecii, celţii şi alţii. Din acest motiv, anumite relatări mai vechi nu vor mai fi caracteristice spre sfârşitul intervalului avut în vedere, tot aşa cum unele relatări ale istoricilor de după Cr. nu vor coborî foarte mult în timp.

Precizăm că vom vorbi când despre daci, când despre geţi, considerându-i una şi aceeaşi seminţie, aşa cum arăta geograful Strabon „căci aceştia îi numesc pe unii daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă (…) Dacii au aceeaşi limbă cu geţii”. De asemenea, istoricul grec Dio Cassius arăta că „eu numesc acest popor daci, după cum se numesc şi ei şi precum îi numesc şi romanii, cu toate că ştiu că unii greci îi numesc geţi”. Uneori geţii au fost confundaţi cu sciţii, aşa cum arată Trogus Pompeius-Justinus: „Uneori popoarele de la nordul Dunării, din vechea Dacie şi de la Nordul Mării Negre sunt numite cu un nume general de sciţi.”

1. Condiţii de viaţă

Lumea din acele vremuri era o lume a violenţei extreme, a cruzimii sălbatice. Iată câteva din moravurile vremii arătate de geograful latin Pomponius Mela : „popoarele din aceste regiuni diferă între ele prin firea si moravurile lor. Esedonii celebrează cu bucurie moartea părinţilor (…). Cadavrele chiar sfâşiindu-le şi amestecându-le cu măruntaie de vite tăiate le mănâncă în ospeţe. Căpăţânele, după ce le-au montat artistic şi le-au legat în aur, le întrebuinţează drept cupe. Agatârşii îţi tatuează faţa şi membrele (…) astfel ca să nu se mai poată şterge. (…) Locuitorii Sciţiei sunt lacomi de războaie şi de măceluri, ei au obiceiul ca în lupte să sugă sângele din rana aceluia pe care l-au omorât mai întâi. (…) consideră că cea mai mare ruşine este aceea de a nu fi omorât pe nimeni. (…) cei care tratează între dânşii îşi fac râni şi sângele scos, după ce l-au amestecat împreună, îl beau pe rând. (…) La antropofagi ospeţele se prepară chiar din măruntaie de om. Gelomii se învelesc pe sine şi caii cu pieile duşmanilor lor, pe cai cu restul corpului, pe sine cu capetele lor”.

Clima locului era una aspră, cu ierni lungi şi reci. Iată cum o relatează poetul Ovidiu :

Vai însă când soseşte posomorâta iarna (…)

Şi-atîta-i de cumplită furtuna dezlănţuită

Încât răpeşte case ducându-le departe

Şi turnuri maiestoase în praf le risipeşte.

Se zguduie atunci din temelie polul

De spaimă se-nfioară sălbaticele ginţi!

Mai mult decât atât, Herodot afirmă că „din pricina frigului cred eu că nu sunt locuite acele regiuni” .

La o astfel de vreme îmbrăcămintea trebuia să fie pe măsură, aşa cum o descrie acelaşi Ovidiu:

Şi barbarul îmbracă nădragi şi piei informe

Cât din a lui făptură de-abia se văd obrajii;

Dar până şi prin blană dă gerul cu putere;

Şi pulberea de gheaţă pe barbă scânteiază

Şi te cuprinde groaza când sloiuri cristaline

Se-ncheagă printre plete şi se ciocnesc cu freamăt

La a capului mişcare (…)

2. Aspecte sociale şi culturale

“Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, la care se pătrundea cu anevoie” . Curio ajunse până la frontiera Daciei dar s-a îngrozit de pădurile întunecoase ale acesteia. – Annaeus Florus (sec. II d. Hr.).

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările istoricilor greci, Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră.