În apărarea României Mari

Înfăptuirea unirii României cu teritoriile ce aparținuseră pentru o perioadă lungă de timp imperiilor cu care se învecina, în special Austro-Ungaria și Rusia a provocat nemulțumiri multiple, cum ar fi ruperea relațiilor cu guvernul de la București, de către Uniunea Sovietică, iar de cealaltă parte, o atiudine ostilă a noii conduceri maghiare și intrarea în conflict cu statul român în multiple rânduri1. Aceste chestiuni se petreceau concomitent cu negocierea păcii de la Paris, iar amenințarea ungară ce nu dorea să accepte pierderile teritoriale, a fost asemeni unui ghimpe în coasta aliaților în perioada premergătoare Marelui Război.

Pentru a înțelege conjuntura de la momentul respectiv, trebuie să privim situația politică a Ungariei de la acel moment: statul maghiar a schimbat trei regimuri în decurs de doi ani, trecând de la republica, la comunism ca mai apoi să se ajungă la monarhie. Astfel, situația precară din țară a favorizat răspândirea ideilor comuniste în rândul oamenilor, considerând că pierderile teritoriale suferite de unguri se datorează Prim-Ministrului Mihaly Karolyi. Iar pe 21 martie în urma constrângerilor se formează un nou guvern format din social democrați și din comuniști2. Acest guvern era condus de Bela Kun, un transilvănean de origine evreiască, în vârstă de 33 de ani, fost prizonier într-un lagăr rusesc în timpul Primului Război Mondial3. Pentru a preveni o posibilă răspândire a comunismului dar și pentru a închide orice oportunitate de a crea legături cu Moscova s-a hotărât ca țările vecine: România, Iugoslavia și Cehoslovacia să formeze un “cordon sanitar”, însă președintele American Woodrow Wilson era de altă părere. Acesta dorea ridicarea blocadei economice impuse asupra Ungariei și stabilirea unor relații cu guvernul de la Budapesta, însă nu a fost acceptat de partea franceză. Georges Clemanceau (1841-1929) consideră că această a fost direct răspunzătoare pentru declanșarea și participarea la conflagrație alături de Germania.

Situația românilor din zona Transilvaniei nu era nici ea prea bună: premergător înfăptuirii “Marii Uniri”, dar și după, un val de abuzuri din partea maghiarilor avea să lovească din plin populatia romaneasca din zona. Acest lucru a venit in urma propagandei si a intrigilor raspandite

de guvernul Ungariei pentru a masacra pe criteriu etnic. Constantin Kirițescu relatează o serie de

atrocități comise de armata și populația ungară ce refuzau să accepte dorința majorității și faptul

împlinit “Execuții în masă s-au mai petrecut în comunele Chereluș, Covăsinț,Curtici și Făget,

unde țăranii au fost ridicați și împușcați în marginea satelor. La 20 februarie, un batalion de trupe

regulate ungare, venind din Arad cu tunuri, mitraliere și cu un tren blindat, au atacat comuna

Siria, sub pretextul de a dezarma garda naționala românească, au bombardat-o și luat-o cu asalt.

Intrînd în sat, au masacrat o mulțime de locuitori, printre care întreaga familie a fruntașului

român, avocatul Hotăran. După aceea, au întins masacrele în comunele învecinate din Podgorie;

60 de inși au fost uciși, printre care femei și copii; mulți alții au fost maltratați, puși în lanțuri și

închiși. În comuna Socodor, cei doi preoți ai bisericii locale, Lencuță și Popescu, au fost uciși iar

cadavrele aruncate în Criș. La Ciucea, locotenentul Tămaș a fost pus să-și sape însuși groapa.

Trenuri blindate circulau de la Arad la Zam, de la Arad la Brad și de la Timișoara la Făget,

trăgînd cu mitraliera asupra țăranilor strînși prin gări, sau asupra celor ce-și vedeau de ocupațiile

pașnice pe cîmp. În Arad, ungurii nu s-au putut abține nici în timpul vizitei generalului

Berthelot; în prezența chiar a generalului, care ieșea de la episcopul loan Pap, unde i se făcuse o

recepție solemnă, armata ungară s-a năpustit asupra populației românești, ce venise din satele

dimprejur, i-a rupt steagurile și a ucis și rănit cu focuri de pușcă un mare număr de țărani. 180 de

români au fost uciși în județul Caraș-Severin și 300 în județul Arad”4. Aceste episoade au

continuat până la mijlocul lunii aprilie, când, într-un moment controversat, trupele

ungare atacă în mijlocul nopții pozițiile românești din Valea Someșului, Crișeni și Ciucea, însă s

unt respinse5. Imediat după această acțiune a venit contra-atacul armatei române iar timp de 15

zile armata română a înaintat, eliberând sate și orașe din Transilvania de

sub teroarea maghiară. Până la 1 mai, armata ungară a fost împinsă treptat până peste Tisa,

astfel securizând zona într-o poziție strategică favorabilă. Ziua următoare Comandamentul

Suprem Ungar și-a trimis reprezentanți pentru a solicita un armistițiu6, astfel pe 3 mai,

Comandamentul Trupelor din Transilvania a răspuns cererii, în urma unor condiții, cum

ar fi dezarmarea, predarea echipamentului militar luat în timpul conflictului și predarea în decurs

de o luna a materialelor feroviare.