Instaurarea Stăpânirii Habsburgice în Transilvania

Sud - estul Europei la sfârsit de secol XVII si începutul celui de-al XVIII-lea stă sub semnul luptei pentru întâietate dintre marile puteri ce acţionau în zonă la acea dată: Imperiul Habsburgic, aflat în ascensiune, Imperiul Otoman si Regatul Polon. Schimbările politice din perioadă vor avea repercusiuni asupra Ţărilor Române, situate la confluenţa dintre aceste state. În acest context se va produce si instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania.

Esecul răsunător pe care l-a suferit Imperiul Otoman în asediul Vienei din 1683, unde un rol deosebit de important l-a avut regele polon Jan Sobieski, marchează intrarea în ofensivă a Porţii si începutul expansiunii habsburgilor în Ungaria si Transilvania. Succesele obţinute de puterile crestine împotriva turcilor au respins influenţa otomană care se răspândise până în centrul Europei. Contraofensiva habsburgilor a dus la obţinerea unor însemnate victorii, la Buda în 1686, iar în urma celei de la Mohacs din 11 august 1687, are loc anexarea Ungariei. Era evident că în urma acestei ultime victorii austriece, înaintarea în Transilvania si pe Dunăre era iminentă

În aceste condiţii Ţările Române vor duce o luptă, în mare parte pe cale diplomatică, în încercarea de a menţine autonomia statală. Aspiraţiile hegemonice ale vecinilor au conferit politicii românesti un caracter duplicitar, românii fiind de multe ori nevoiţi să încheie tratate secrete cu toate puterile. Ascensiunea Imperiului Habsburgic i-a determinat pe domnii români să penduleze între acestia si turci. Esecul turcilor în asediul Vienei a impus Ţărilor Române o orientare către austrieci, în încercarea de a scăpa de sub suzeranitate otomană

Oportunitatea ocupării Transilvaniei vine odată cu formarea Ligii Sfinte în martie 1864, alianţă antiotomană între Imperiul Habsburgic, Veneţia si Regatul Polon, patronată de papa Inocenţiu IX. Conform planurilor acestei alianţe, armatele austriece trebuiau să elibereze Ungaria, Transilvania, Banatul, iar cele poloneze, Podolia, Ucraina, Moldova si Ţara Românească, urmând a se întâlni pe Dunăre pentru asaltul final asupra turcilor. Se presupunea si angajarea Ţărilor Române în planurile ofensive ale Ligii. Atât habsburgii, cât si polonezii se vor preocupa de atragerea românilor în sfera intereselor proprii

Acţiunile politico-diplomatice ale austriecilor se vor concetra în trei direcţii, pentru a câstiga de partea lor potenţialul uman si material al Ţărilor Române. Se urmăreste atragerea lor în Liga Sfântă si încredinţarea unor acţiuni antiotomane domnilor români. Se încheie tratate de alianţă bilaterală, pentru a implica românii în acţiuni comune împotriva turcilor; să garanteze Principatelor libertatea si dinastia domnitoare, refugiul în teritorii austriece în caz de nereusită a campaniilor; tratate ce nu se vor realiza din multiple cauze. Au existat încercări repetate de ocupare si anexare a Ţărilor Române în cadrul campaniilor antiotomane si prin invocarea unor pretinse „drepturi istorice” asupra lor. În martie 1864, împăratul Leopold I (1658 – 1705) încearcă să obţină drepturile Coroanei Ungare asupra Transilvaniei si Ţării Românesti. Regele Poloniei, Jan Sobieski (1674 – 1696) manifestă imediat pretenţii asemănătoare, bazate pe astfel de „drepturi istorice”, solicitând încorporarea Moldovei, Ţării Românesti si chiar Transilvaniei. Această dipută austro-polonă va fi permanentă si va face imposibilă o adevărată alianţă între cele două puteri

Calea diplomatică a habsburgilor urmărea, în numele asa-zisei „legitimităţi istorice” realizarea unei confederaţii între Transilvania şi Ţara Româneascǎ, tutelatǎ de împǎratul Leopold. În februarie 1685 este trimis de austrieci iezuitul Antide Dunod în Transilvania cu un proiect de tratat care sǎ realizeze o alianţǎ sub protecţia împǎratului ca rege al Ungariei şi, prin urmare, regele legitim al aliaţilor, garantul acestora, judecǎtorul lor în caz de neînţelegeri. Regele urma sǎ-şi trimitǎ reprezentanţi in viitoarele adunǎri ale ţǎrii, se obliga sǎ ajute militar şi diplomatic la apǎrarea lor. În schimb, cei doi aliaţi confederaţi urmau şi ei sǎ se ajute reciproc, garantându-se libertatea comerţului, egalitatea vǎmilor, urmând sǎ-şi trimitǎ fiecare reprezentanţii în adunǎrile de stǎri ale celuilalt şi sǎ încurajeze cǎsǎtoriile dinastice.

Concomitent cu acest tratat, Antide Dunod vine si cu un altul destinat principelui si dietei, în care se prevedea ca Transilvania să reia cu regele Ungariei raporturile pe care le-a avut pe vremea voievodatului, sǎ i se reducǎ chiar hotarele la cele de atunci, menţinându-se însă principele si confirmându-se legislaţia în vigoare. Se prevedea si primirea spre iernare si aprovizionare a o sesime din armata imperială necesară apărării Ungariei si Transilvaniei si punerea în timp de război a căpitanilor de cetăţi sub ascultarea comandanţilor

imperiali. Nu lipseau nici condiţiile intrării Transilvaniei în Liga sfântă, principatul urmând să contribuie cu 15.000 de soldaţi subordonaţi acelorasi comandanţi imperiali, la care se adaugă

încartiruirea a cel puţin 12.000 de soldaţi, în schimbul angajării ca principatul să nu fie exclus

din tratatul de pace cu turcii, după cum urmau să nu fie lăsate pe dinafară nici Moldova si Ţara Românească. Principele Mihail Apafi (1661-1690) încearcă să contrapună solicitările habsburgilor cu interesele Poloniei, solicitând la 1 iunie 1865 ca cea din urmă să fie garant pentru respectarea condiţiilor impuse de Transilvania austriecilor