Inventarea tradiției la Hobsbawm

Distins specialist al secolului al XIX-lea Eric John Hobsbawm și-a câștigat notorietatea mondială în special datorită trilogiei consacrate „lungului secol al XIX-lea”, formula și conceptul de „secol lung” fiind introduse de Hobsbawm prin acest triptic: The Age of Revolution: Europe 1789-1848, The Age of Capital: 1848-1875 și The Age of Empire: 1875-1914. Intelectual implicat politic, Hobsbawm a aderat în 1936 la Partidul comunist al Marii Britanii și a colaborat la revista „Marxism Today” până în 1991. Nucleul central al cercetărilor sale este constituit de probleme precum națiunea și naționalismul în Europa secolelor XIX și XX, precum și inventarea tradițiilor de către state.

Cartea a apărut la Cambridge University Press, a fost publicată pentru prima oară în 1983 și a fost editată de către Eric Hobsbawm și Terence Ranger, fiind în același timp, structurată în șapte capitole cuprinse în 307 pagini.

Sintagma „tradiție inventată” este folosită de autor cu sens general dar nu și imprecis. Include în același timp tradiții inventate, construite și instituite formal dar și pe cele care se relevă într-o manieră mai puțin evidentă într-o perioadă scurtă și datată - o problemă de câțiva ani probabil- și stabilindu-se cu o rapiditate incredibilă. Transmiterea Crăciunului regal în Marea Britanie, instituit în 1932, este un exemplu al primului caz; apariția și dezvoltarea practicilor asociate Finalei Cupei în Asociația Britanică de Fotbal pentru cel de-al doilea. Este evident că nu toate sunt permanente, dar vorbim despre apariția și stabilirea acestora decât despre șansele lor de supraviețuire, ceea ce reprezintă interesul nostru primar.

„Tradiția inventată” semnifică un set de practici, guvernate prin reguli acceptate public sau tacit și un ritual de natură simbolică, care caută inculcarea unor anumite valori și norme de comportament prin repetiție, care în mod automat implică o continuitate a trecutului. De fapt, dacă e posibil, ele încearcă să stabilească o continuitate cu un trecut istoric corespunzător. Un exemplu concludent este alegerea deliberată a stilului gotic pentru reconstruirea parlamentului britanic în secolul XIX, și la fel de premeditată decizia, luată după cel de-al doilea război mondial, de a reconstrui camera Parlamentului pe exact același plan de dinainte. Trecutul istoric în care noua istorie este inserată nu trebuie să fie de durată, ci să se întindă înapoi în presupusele neguri ale timpului. Revoluțiile și „mișcările progresive” care se rup de trecut, prin definiție, au propriul lor trecut, deși ar putea să se termine la un moment dat, precum 1789. Cu toate acestea, până acum, deși este o asemenea referință la trecutul istoric, particularitatea „tradițiilor inventate” este că legătura cu acesta este oarecum artificială. Pe scurt, ele sunt răspunsuri la situații inedite care iau forma trimiterilor la evenimente vechi, sau care își stabilesc propriul lor trecut prin repetiție cvasi-obligatorie. Este contrastul între shimbarea constantă și inovarea lumii moderne și încercarea de a structura cel puțin câteva părți ale vieții sociale în interiorul ei ca invariabile, făcând ca „inventarea tradiției” să fie atât de interesantă pentru istoricii ultimelor două secole.

„Inventarea tradițiilor”, așa cum se presupune în această carte, este în esență un proces al formalizării și ritualizării, caracterizat prin referința față de trecut, dacă nu chiar numai prin impunerea repetiției. Procesul actual al creării unor astfel de rituale și complexe simbolice nu a fost studiat în mod adecvat de către istorici. Mare parte din el este mai degrabă obscur. Este probabil mai clar exemplificat acolo unde „tradiția” este inventată în mod deliberat și construită de un singur inițiator, ca în cazul Asociației Cercetașilor a lui Baden-Powell . Poate că este la fel de ușor de depistat ca în cazul ceremoniilor planificate și instituite oficial, dat fiind faptul că sunt, cel mai probabil, bine documentate, ca și în cazul construirii simbolului nazist sau a întâlnirilor adunării de la Nurnberg. Este poate cel mai greu de observat unde astfel de tradiții sunt o parte inventate, altele elaborate în grupuri secrete(unde procesul este mai puțin înregistrat birocratic) sau informal după o perioadă de timp, în parlament și profesii legale. Dificultatea nu constă numai în origini dar deasemenea și în tehnici, considerând că ambele sunt discipline ezoterice specializate în simbolistică și ritual, precum heraldica și studiul liturgicii, dar și disciplinele istorice Warburgiene ale studiului unor astfel de subiecte. Din păcate nici una din ele nu este de obicei familiară istoricilor din era industrială.