Istoria administrativă și economică a geto-dacilor

Pamântul românesc este unul din cele mai frumoase si mai bogate din întreaga lume.

Întotdeauna a fost o legatura între istoria unui popor si pamântul pe care îl locuieste. Asezarea acestui pamânt, înfatisarea si bogatia lui determina în buna parte viata poporului respectiv. Faptul apare cu atât mai evident cu cât e vorba de o epoca mai îndepartata. Pe masura ce sporeste civilizatia, adica sporesc mijloacele prin care spune sau modifica mediul fizic, însemnatatea acestuia scade; ea nu va disparea însa niciodata. De aceea e necesar înainte de a începe povestirea vietii unui popor sa cunoastem locurile pe care a trait si traieste el.

Regiunea carpato-danubiano-pontica a oferit în toate vremurile, conditii favorabile pentru dezvoltarea omului si închegarea societatii omenesti. Ea a constituit o unitate fizico-geografica distincta, caracterizata printr-o proportie echilibrata a diferitelor forme de relief: munti, coline, platouri, câmpie, lunci si litoral. Carpatii, Dunarea, Marea definesc individualitatea teritoriilor românesti. În regiunile de munte se gaseau pesteri, care au fost primele adaposturi ale omului preistoric, iar pe plaiuri, în depresiuni, pe terase, în apropierea lacurilor si în special în valea Dunarii si pe litoralul Marii Negre s-au înfiripat de timpuriu asezari omenesti, a caror continuitate a durat milenii.

Descoperirile arheologice facute pe teritoriul tarii noastre arata ca înca din cele mai îndepartate vremuri « acum peste un milion de ani » existau în aceste parti ale Europei cele mai vechi dovezi ale prezentei omului, atunci când el se forma prin munca si cadrul unei colectivitati, ea însasi în curs de închegare. Uneltele, atât de primitive sub raportul tehnic si functional, gasite în ultimele doua decenii pe Valea Oltului, a Argesului si a afluentilor acestora, prezinta cea mai veche marturie a muncii omului din întreaga Europa sud-estica si de încadrare a regiunii carpato-dunarene în aria de antropogeneza.

Multe milenii, pâna catre 10.000 î.Hr., dezvoltarea comunitatilor omenesti a fost neîncetata, în întreaga epoca, numita de specialisti paleolitic, verigile materiale ale acestei epoci acopera toate zonele tarii, asa cum atesta descoperirile arheologice.

La sfârsitul acesteia se trecuse la o viata stabila si treptat se ajunge la cultivarea plantelor si cresterea animalelor domestice, cele doua forme fundamentale ale economiei epocii numite neolitic, a carei dezvoltare se încheie înainte de 2.000 î.Hr. Din aceasta epoca a ramas o bogata mostenire în domeniul vietii materiale si spirituale, pe care o vor fructifica si dezvolta mai departe neamurile tracice. În mileniile al V-lea si al VI-lea î.Hr. a înflorit în spatiul carpato-danubiano-pontic o civilizatie unitara în aspectele ei generale si cu particularitati regionale reprezentate conventional prin numirile culturilor neo-eneolitice (ultimele din faza de traditie spre epoca bronzului) de pe teritoriul tarii noastre: cultura Boian, Vadastra, Gumelnita, Petresti, Hamangia, Cucuteni (cu splendida ei ceramica pictata), etc. Mostenirea fondului neolitic si eneolitic sta la baza perioadei de tranzitie spre epoca bronzului tracic, în ultimele secole ale mileniului al III-lea î.Hr. În aceasta perioada se pun bazele neamurilor tracice, având loc si procesul de indoeuropenizare (fenomen lingvistic).

La cumpana dintre mileniul al III-lea si mileniul al II-lea î.Hr., neamurile tracice se constituisera si se individualizasera în masa indoeuropenilor.

În cursul mileniului al II-lea î.Hr., tracii au creat o remarcabila civilizatie a epocii bronzului, pe care V. Pârvan o compara cu o civilizatie miceniana din Grecia si bazinul Mediteranei. În structura sa, aceasta civilizatie de etnicitate tracica era unitara si de o mare vitalitate.