Istoriografia Comunistă despre Marea Unire din 1918

În 1945 începea procesul de sovietizare şi comunizare a României, perioada 1945-1964 fiind una extrem de dificilă pentru români, inclusiv pentru istorici.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947 de la Paris, consfinţea, în fond, prevederile pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi ale Convenţiei de armistiţiu din 12 sept. 1944 privind graniţa de stat a României. Cenzura impusă de sovietici nu a mai permis publicarea vreunei lucrări în care Basarabia şi Bucovina să fie prezentate ca teritorii româneşti, dimpotrivă, trebuia să se scrie că acestea aparţineau dintotdeauna Rusiei, iar în 1918-1940 au fost ocupate de România care participase la un război imperialist. În viaţa politică şi în cultura românească s-a impus un spirit antinaţional. Se aprecia că dacă românii au realizat vreodată ceva în istorie, aceasta s-a datorat sprijinului Rusiei. România era o ţară reacţionară, iar trecutul ei trebuia blamat. Pentru a se putea dezvolta şi progresa, românii trebuiau „să se rupă” de acel trecut şi să privească numai spre viitor, urmând exemplul „poporului sovietic eliberator”.

Această directivă antinaţională şi-a găsit ilustrarea în „Istoria R.P.R.” elaborată sub redacţia lui Mihail Roller în 1947 şi republicată sub titlul „Istoria României”, fiind un model de observare „maxist-leninist-stalinistă” a trecutului, în spiritul documentelor PMR şi a directivelor Kremlinului. Lucrarea avea la bază teza marxistă potrivit căreia „istoria omenirii este istoria luptei de clasă între exploataţi şi exploatatori”. O altă teză era cea a lui V.I. Lenin, potrivit căreia primul război mondial a avut un caracter imperialist şi că participarea noastră la război, atenţie, alături de Rusia, a avut ca obiectiv cucerirea de teritorii, burghezia şi moşierimea română urmărind şi reuşind să-şi extindă exploatarea şi asuprimea maselor populare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Unirea din 1918 era privită ca rezultatul exclusiv al conjuncturii politice de la finele războiului şi cu deosebire a Marii Revoluţii din Octombrie 1917 în Rusia. În această masivă lucrare care însuma 797 de pagini nu exista nici un paragraf consacrat Marii Uniri din 1918. Iată cum erau prezentate evenimentele din 1918: „guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerei republici sovietice, o atacă şi ocupă Basarabia, înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia. Burghezia şi moşierimea română punea ţara noastră la dispoziţia imperialiştilor germani şi anglo-franco-americani, pentru transformarea ei într-o bază de atac împotriva tânărului stat sovietic.”

Problema Bucovinei nu figurează în acest manual iar privitor la Transilvania se menţiona că: revoluţia care izbucnise în Ungaria a dezlănţuit şi în Transilvania lupta pentru eliberare, unde se formează comitete muncitoreşti. Pe de altă parte, se alcătuieşte un Directoriu din reprezentanţii burgheziei române care se bizuieşte pe gărzile naţionale şi face agitaţie demagogică naţionalistă, cu scopul de a împiedica revoluţia ungară.

Această manieră de abordare a momentului 1918 a fost impusă tuturor instituţiilor de învăţământ, editurilor şi muzeelor. Cei care participaseră la înfăptuirea Unirii şi erau încă în viaţă au fost arestaţi şi închişi.

După moartea lui Stalin în 1953 şi după retragerea trupelor sovietice în 1958, au permis o oarecare mutaţie în istoriografie, inclusiv în abordarea Marii Uniri, iar credibilitatea manualului lui Roller a început să fie pusă sub semnul întrebării. În 1958, s-a scris pentru prima dată despre Unirea Transilvaniei cu România, în articolul „Lupta revoluţionară a maselor – factor hotărâtor în Unirea Transilvaniei cu România” publicat de C. Daicoviciu şi V. Cherestesiu în „Studii. Revistă de istorie”, unde se afirma că „unirea a fost rezultatul prăbuşirii imperiului Austro-Ungar, ca urmare a luptei revoluţionare de eliberare socială şi naţională a maselor populare desfăşurată sub influenţa imediată a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”.