Liberalism - Mod de a Trata Formele de Viață

Introducere

Problema organizării şi conducerii societăţii i-a preocupat pe oamenii politici şi pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. În perioada revoluţiilor burgheze, precum şi în cea post revoluţionară, se înfruntau în societatea europeană diferite curente de gîndire social-politică. Toate erau preocupate de găsirea celor mai bune căi de organizare şi de dezvoltare a ţărilor respective. Fiecare considera că proiectul său exprimă adevărata cale pe care trebuie să meargă societatea.

„Liberalism” este un termen născocit abia acum două sute de ani, dar se referă la o mişcare care s-a conturat în secolele XVII-XVIII. Nu numele este important însă, ci ideea.

E o temă actuala fiind una dintre cele mai vechi concepţii. Ideile liberale au cunoscut o evoluţie considerabila. Scopul cercetării fiind evidenţierea deferenţelor de la o perioada la alta istorie.

Dar care este ideea liberală- Este oare nucleul ei format din contrastul între o perspectivă colectivistă şi una individualistă asupra vieţii- Perspectiva individualistă avută în vedere ar fi ceva de genul: orice fiinţă umană este capabilă să acţioneze raţional; acţiunea raţională implică o cooperare bazată pe avantaj reciproc; oricine acţionează raţional va evita conflictul, pentru că aduce pierderi întregii comunităţi. Cred că modul acesta de a pune întrebarea conduce direct la o capcană. O capcană care permite să se afirme că liberalismul este o iluzie. Iluzia ar fi cea a transformării oamenilor în individualişti. Acest lucru nu numai că nu este practic posibil, dar tinde să strecoare şi o contradicţie în ideea liberală ca atare, căci este contradictoriu să afirmi, pe de o parte, valoarea libertăţii, iar pe de alta să impui o anume formă de viaţă.

Soluţia la inconsistenţa semnalată anterior este ceea ce filosofii numesc plasarea discuţiei la un metanivel. Liberalismul nu este o ideologie, o pledoarie pentru o formă de viaţă, ci un mod de a trata formele de viaţă posibile. Orice forme de viaţă, inclusiv cele colectiviste, sunt admisibile, atâta timp cât nu se recurge la violenţă pentru impunerea lor. Formele de viaţă pot fi incompatibile între ele, dar din varietatea aceasta pestriţă, cu neputinţă de adus la un numitor comun rezultă un izvor de bogăţie pentru toţi.

Ideologiile pun în mod fatal accentul pe convingere. Propaganda în favoarea formei de viaţă favorite este un mod natural de a încerca să convingi. Iar când este vorba despre persuasiune ceea ce contează este împărtăşirea concluziei dorite, nu modul în care se ajunge la ea. Ce se întâmplă atunci în cazul liberalismului- Este atitudinea intelectuală liberală una aparte sau se reduce tot la încercarea de a convinge?

Atitudinea intelectuală liberală pune accentul pe cultivarea minţilor independente, nu pe convingere. Nu este greu să identificăm sursele acestei atitudini intelectuale în Epoca Luminilor. Examinarea independentă a faptelor şi argumentelor dobândeşte prioritate. Eliminarea erorilor trebuie să se facă în mod transparent.

Nu ar fi greu să diversificăm distincţiile privitoare la liberalism. Nu cred că ne-ar fi de mare folos însă acest lucru, din moment ce vom examina mai degrabă neîncrederea în liberalism, în context românesc.

Sunt două lucruri care trebuie precizate. Pe de o parte, textul plasează secţiunea despre conceptul de liberalism între două secţiuni despre revoluţii. Este liberalismul tot o revoluţie- Dacă examinăm atent caracterizarea liberalismului adoptată aici, ar trebui să ne ferim să vorbim despre o revoluţie. O revoluţie schimbă atitudini morale, reface formele de viaţă; liberalismul, în înţelegerea adoptată aici, nu privilegiază nici o formă de viaţă. Liberalismul nu este o revoluţie, ci o soluţie la problema revoluţiilor - intoleranţa şi utilizarea violenţei pentru a impune o nouă formă de viaţă. Nu întâmplător argumentul central în dezbaterea constituţională americană referitoare la o Cartă a Drepturilor (Bill of Rights) a fost acela că drepturile oferă o cale de a cere în justiţie ceea ce altfel ar fi revendicat recurgându-se la revoltă.

Doctrinele politice.

Politologia, ştiinţele politice operează cu categoria sau conceptul de doctrină politică, adică un ansamblu de teze sau cunoştinţe coerente, călăuzite de un principiu unificator sau de un set de principii de transformare a societăţii, organic unite şi intercondiţionate. Acestea evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese şi opţiuni sociale, economice, ideologice similare, specifice unui grup, unei categorii sociale sau unei clase sociale, într-un anumit timp istoric.

Doctrina politică, evident, exprimă interesele unui anumit grup social, într-o anumită etapă istorică şi defineşte poziţia sau concepţia acestuia faţă de problemele fundamentale ale organizării politice. Unii politologi susţin că “elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: asupra situaţiei sociale sau /şi asupra evoluţiei sociale şi un ideal social”.

Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a propune idealuri şi programe de acţiune. Elaborarea lor este influenţată de condiţiile social-istorice, de nivelul cultural antic, precum şi de cerinţele progresului istoric.

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în două mari categorii: doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi doctrine politice privind organizarea şi conducerea în mod dictatorial al societăţii.

Din categoria doctrinelor democratice care respectă interesele cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept fac parte: doctrinele politice liberale şi neoliberale care pleacă de la respectarea voinţei cetăţenilor şi conducerea societăţii şi a statului de drept în care cetăţenii se bucură de largi drepturi şi libertăţi, doctrinele politice conservatoare şi neconservatoare care au la bază principiul conservării structurilor existente sau efectuarea unor schimbări cu multă prudenţă, însă respectă voinţa cetăţenilor şi a statului de drept, doctrina politică democrat-creştină, care în organizarea şi conducerea societăţii îmbină valorile şi normele religiei creştine cu principiile şi valorile democratice, doctrinele politice social-democratice: care şi ele concep organizarea şi conducerea societăţii ca o expresie a voinţei cetăţenilor, pe baza pluralismului politic şi a statului de drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogaţi în care statul să ducă o largă politică de protecţie socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogaţi.

La categoria doctrinelor ce prevăd conducerea societăţii în mod dictatorial, nesocotind voinţa cetăţenilor se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-leninist, precum şi doctrine politice rasiste, elitiste, militariste Comun pentru aceste doctrine este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor şi libertăţilor democratice, promovarea făţişă a dictaturii, presiuni şi discriminări sociale şi rasiale, nesocotirea totală a principiilor statului de drept.

Doctrinele sunt multe, dar nici una dintre ele nu pot şi considerate ca sisteme închise, cu delimitări precise. Doctrinele au elemente comune, în evoluţia lor nu păstrează a anumită puritate de idei. El capătă numiri diferite în funcţie de ţări precum: doctrina creştin democrată, social-creştină

Orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii se bazează pe doctrine economice de piaţă liberă. Doctrinele politice dictatoriale au la bază doctrine bazate pe economia centralizată, pe amestecul făţiş al statului în economie