Mișcarea legionară în România

La începutul anului 1920, fascismul reprezenta cel mai nou şi contagios fenomen politic european. Acest fenomen nu avea să se bucure peste tot de succes. În românia, dornică să copieze modelele politice ale Europei, o parte a intelectualilor au început să importe ,, mimetic fascismul mussolinian” imediat după apariţia sa pe scena politică românească. Impactul fascismului asupra României este dat de Garda de Fier care în ani 30 reuşeşte să se impună pe scena politică românească ca mişcare şi partid de care celelante părţi trebuie să ţină cont. Grupări precum ,,Fascia Română” sau Acţiunea Românească”, slabe mişcări, nu reuşesc să se impună pe scena politică. Faptul că Garda de Fier a ajuns să impună teamă în rândul forţelor politice româneşti se datorează electoratului român care, derutata de avalanşa de ideologii, are preferinţă pentru specificul naţional al legionarismului ,, ca versiune indigenă a fascismului”1.

În România, în care o mare parte a electoratului era nemulţumit, îi va permite Gărzi de Fier să se poziţioneze între primele trei partide ale ţării.

,,Fascismul şi legionarismul sunt pentru români, ca de alfel pentru majoritatea europenilor din anii 1920-1940, ultimii veniţi în politică”2. Fascismul si legionarismul se traduce prin termeni, ca anti-liberalism, anti-comunism, antisemitism, ai revoluţiei fie ea naţională, politică sau spirituală, fascismul şi legionarismul nu reprezenta în aceea perioadă doar o ,,realitate cotidiană ci şi un virus semantic”3.

Petre Andrei, un admirator al fascismului italian consideră fascismul o ,,doctrină fundamentală apusă comunismului, reacţionar- burgheză, naţionalistă prin excelenţă”4. Petre Andrei arată cauzele care au permis fascismului italian să se impună: după anul 1890 liberalii erau nepregătiţii să guverneze, erau prea oportunişti, preocupaţi doar de putere şi de lupta contra celorlalte partide. În opinia lui Vasile Marin, ideologul de frunte al legionarimului ( şi-a dat teza de doctorat asupra fascismului la Universitatea din Bucureşti), considera elementul fascism un ,,spirit combativ, reacţia faţă de Revoluţia din Rusia.

În România, Ionel Brătianu nu conducea ca un liberal, ci in mod autoritar - partidul, guvernul, ţara. Efectele acestui stil de a conduce au fost profunde : după moartea lui in 1927, in PNL a rămas un vid de autoritate, căci la umbra lui Ionel Brătianu, nimeni nu poate sa-si creeze o legitimitate solida, partidul este divizat in fracţiuni si dizidente - partidul e slăbit, in mare parte - nu exclusiv - din cauza autoritarismului defunctului lider. In mod similar, dominata asupra guvernului (”decada liberala”)a avut ca efect înstrăinarea noilor generaţii care, in România Mare, aveau aşteptări si aspiraţii mult mai complexe, generaţii care nu se regăseau in liderii liberali, in Brătieni, in stilul lor de a conduce la fel ca pe vremea Vechiuluii Regat, a votului cenzitar, si care vedeau in liberali un partid corupt, depăşit etc. Drept consecinţă, regimul democratic-liberal a fost discreditat in mintea noilor generaţii, care, frustrate, s-au îndreptat spre curente extremiste, antidemocratice si antiliberale. Generaţia de intelectuali din 1927 nu mai avea înclinaţii spre ideologia liberală. Autoritarismul lui Brătianu e singura cauza a apariţiei legionarismului.

Pentru România, anul 1918, părea să fie benefic instituţiilor democratice de tip occidental. După Marea Unire de la 1918 România se bucura de introducerea votului universal, de pluralism politic, o constituţie democratică, de instituţii democratice, ceea ce dădea toate premizele un regim democratic. Însă, liberalii nu au reuşit să realizeze reformele politice şi sociale radicale într-o României nepregătită să accepte, într-o ţară în care exista o proastă funcţionare a instituţiilor, într-o ţară în care cultura politică democratică şi tradiţia lipseau. În opinia unor autori ( ,,Mihai Chioveanu”) liberalii sunt văzuţi ca un ,,ţap ispăşitor” deoarece experimentul democratic a fost sortit eşecului şi a creat în România numeroase disfuncţionalităţi. Carol II este cel care va pune, în anul 1938, ,,experimentului democratic”. După ideile liberale din ani 20, reînoirea democratică promisă de PNŢ în anul 1928 şi scurta domnie a celei de a treia căi, neo-liberalii, supă anul 1934, România interbelică, asistă la conflictele dintre doi actori neconstituţionali: Garda de Fier, cu revoluţia sa naţională, radicală şi ,,dictatura modernizatoare a regelui”.