Napoleon al III-lea și Unirea Principatelor

Anul 1859 nu a fost singurul moment în care românii și-au manifestat dorința de unire. Revoluțiile de la 1848 din provinciile române, care se aflau sub suzeranitate otomană (Moldova și Țara Românescă) sau habsburgică (Transilvania), au reprezentat un pas important în lungul drum spre întregirea națională. Unirea nu s-a înfăptuit, însă a devenit, tot mai mult, o problemă de interes european.

După înfrângerea revoluțiilor de la 1848- 1849, revoluționarii români, plecați în exil, au început o vastă ,,activitate pentru captarea mai largă a interesului opiniei europene și a marilor puteri în favoarea Unirii Principatelor într-un singur stat” . Nicolae Bălcescu a mers la Paris pentru a concentra activitatea emigrației revoluționare române. Au fost editate la Bruxelles sau Paris reviste precum ,,România viitoare”(1850) sau ,,Junimea română”(1851). De asemenea, au fost prezentate memorii marilor personalități politice precum Napoleon al III-lea, contele Walewski sau Palmerston, premierul englez.

Chestiunea Unirii Principatelor nu a rămas neobservată de oamenii importanți ai vieții publice precum Jules Michelet, Edgar Quinet, Saint Marc Girardin sau Paul Bataillard.

Mari puteri precum Franța a fost pentru unire, însă acest acord ascundea propriile interese, fie ele de natură economică, strategică sau diplomatică. Nu trebuie omis nici contextul internațional. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei și ar fi apărat integritatea Imperiului Otoman. Franța era țara care a acordat cel mai substanțial sprijin cauzei românilor. Dar, ca și celelalte țări avea intersele ei, și anume recăpătarea prestigiului și a poziției internaționale, care au fost pierdute o dată cu înlăturarea lui Napoleon Bonaparte.

În aceste vremuri Franța era condusă de Louis Napoleon Bonaparte care a dus o politică de sprijinire a naționalităților. Unirea Principatelor a devenit importantă în condițiile în care Napoleon avea un interes în Italia și Polonia. Paul Gueriot descrie astfel politica lui Napoleon: a vrut să devină eroul poparelor oprimate, să intervină pentru a îndrepta greșelile, să joace în Europa și în afara continentului rolul unui arbitru providențial . Scopul lui Napoleon al III-lea era stabilirea unui sistem de pace generală într-o Europă constituită din state independente . De asemenea, împăratul afirma că Imperiul înseamnă pace numai că expansiunea Rusiei în sud-estul Europei avea să afecteze echlibrul european și nu putea fi oprită decât prin război.

În 1853 Rusia cerea drept de protecție pentru ortodocșii din Imperiul Otoman, însă cererea i-a fost respinsă de sultan. În cele din urmă a izbucnit, așa numitul, război al Crimeei. Conflictul armat a luat sfârșit în 1856, turcii obținând victoria avându-i ca aliați pe francezi și englezi. Pentru Franța acest război nu a fost numai o operațiune antirusească, dar și una probritanică .Nu trebuie omis faptul că începutul Războiului Crimeei a transformat Țările Române în teatrul de desfășurare a unor operațiuni militare urmate de lungi perioade de ocupație. Trupele ruse, sosite în iunie 1853 au fost obligate să părăsească Principatele în aprilie-septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane și austriece, cele din urmă prelungindu-și șederea până la 30 martie 1857.

Cu un an înainte de încheierea Războiului Crimeei, 1855, a avut loc Conferința de la Viena la care au luat parte reprezentanții Franței, Rusiei, Austriei, Angliei și Turciei. În timpul discuțiilor, baronul Bourqueney, reprezentantul francez, a adus în atenția participanților chestiunea Unirii Principatelor. Dintre toate marile puteri Austria și Turcia s-au dovedit a fi cele mai înverșunate împotriva unirii.

În 1856 s-au încheiat operațiunile militare, câștigător fiind Imperiul Otoman și aliații săi. În același an a avut loc Congresul de Pace de la Paris, fiind prezidat de reprezentantul Franței, contele Alexandru Walevski. La cererea francezilor au luat parte la discuții Sardinia și Prusia. Acest lucru a stârnit nemulțumirea Austriei. Contele A. Walewski, în conformitate cu politica lui Napoleon al III-lea, a susținut Unirea Principatelor. Pe aceeași poziție s-au aflat reprezentanții Angliei, Prusiei, Sardiniei și Rusiei, dar ideea a fost respinsă de diplomatul turc și cel austriac. Aceștia din urmă invocau faptul că moldovenii și muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat . După lungi dezbateri s-a luat hotărârea convocării unor Adunări Ad-hoc, prin care românii să fie ascultați în privința viitoarei lor organizări. Pe lângă această prevedere Tratatul de la Paris din 1856 cuprindea și alte articole referitoare la Principatele Române: