Obști Sătești

Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.

Primele forme de obşte sătească le întîlnim în Orientul Antic. Popoarele antice, mai ales cel egiptean sau mesopotamiam, au reuşit să organizeze primele obşti săteşti ca urmare a condiţiilor naturale de care au avut parte. Din cîte ştim, preciăitaţiile puţine care cad în Orientul Apropiat impun practicarea irigaţiei în agricultură pe scară largă. Acest lucru a fost posibil prin organizarea comunităţilor orientale în obşti săteşti.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întîlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atît în timpul ocupaţiei romane, cît şi după aceasta.

Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începînd cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 p.Chr. din Dacia, şi pînă la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului româm în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.

Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de “moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fînaţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a tăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpînite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el