Perioada neutralității României (1914-1916)

Anii 1914-1916, au fost extrem de încărcaţi, atât pe planul acţiunilor diplomatice, cât şi al delimitărilor politice, al manisfestărilor opiniei publice, căci apăruse acea împrejurare aşteptată de atâta timp care lăsa să se întrevadă realizarea apropiată a întregirii naţionale a neamului românesc. În anii neutralităţii, scena politică românească a fost dominată de o dezbatere aprinsă,dar confruntarea dintre cele două puncte de vedere a avut loc la nivelul elitei politice, pentru că la cel al opiniei publice la era tranşantă: „Vrem Ardealul!”

În timp ce guvernul liberal, angrenat în complicatul joc politic, fără să-şi precizeze public opţiunile, pregătea, în secret, participarea României la război, forţele politice îşi exprimau deschis poziţia faţă de evenimentele în curs de desfăşurare. Se pronunţau deschis şi hotărât pentru intrarea României în război în război de partea Antantei. Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu şi conservatorii strânşi în jurul lui Nicolae Filipescu. Conservatorii aflaţi sub conducerea lui Al. Marghiloman şi Titu Maiorescu susţineau neutralitatea, dar una binevoitoare faţă de Puterile Centrale. Existau şi câţiva oameni politici progermani, însă independenţi de vreo organizaţie de partid. Unul dintre aceştia era P.P.Carp, dar influenţa sa în lumea politică era foarte slabă. Purtat de sentimentele sale antiruseşti, liberalul C.Stere s-a pronunţat şi el pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale.

Pe cât de zgomotoasă şi activă a fost opoziţia proantantistă pe atât de rezervată a fost cea progermană. Acesta era lipsită de omogenitate, neexistând o identitate de vederi nici între fruntaşi săi, nu avea influenţă şi sprijin politic.

Cel mai hotărât dintre toţi era P.P. Carp. Prin gazeta sa „Moldova”, prin cuvântul său în Consiliile de Coroană din 1914 şi 1916, a cerut alăturarea la Germania. În aceşti ani, P.P. Carp nu mai era nici şef de partid, nici politician cu influenţă. Nu se mai înţelegea nici cu AL. Marghiloman, nici cu Titu Maiorescu, care în primăvara anului 1912, îi luase locul atât ca prim-ministru, cât şi ca şef al Partidului Conservator. În jurul lui P. P. Carp nu se strânseseră decât câţiva intelectuali moldoveni care aveau convingeri proprii în legătură cu tendinţele şi orientarea politicii ruseşti.

În 1915, P.P. Carp a publicat broşura România şi războiul european ce constituie o sinteză a argumentaţiei progermane. Principalul argument al progermanilor era incontestabila forţă militară a Germaniei; urmau apoi considerentele de ordin economic. P.P. Carp susţinea că victoria Centralilor era o garanţie a independenţei noastre economice, căci o stăpânire rusească asupra Bosforului şi Dardanelelor însemna prăbuşirea economică a României care respira prin Marea Neagră, Dunăre şi Strâmtori. Cucerirea Strâmtorilor de către Rusia ar fi anihilat toate succesele politice şi teritoriale câştigate în altă parte. Pe de altă parte, victoria Centralilor, susţinea P.P. Carp însemna şi dezrobirea Basarabiei. Progermanii aduceau ca argument şi păstrarea politicii noastre tradiţionale. Progermanii porneau de la ideea rusofobiei, sentiment ce se manifestase deseori de la 1878 încoace. Alţii credeau că germanii nu vor putea fi învinşi şi prefereau să fie în câmpul învinşilor.

Însă majoritatea conservatorilor progermani susţineau neutralitatea usque ad finem, fiind conştientă că nici nu poate fi vorba despre o eventuală intervenţie de partea Puterilor Centrale, mai ales după moartea regelui Carol I. Aceştia se grupau în jurul lui Titu Maiorescu şi Al. Marghiloman. P.P Carp şi Titu Maiorescu aparţineau curentului german prin educaţia pe care o primiseră în tinereţe, ca studenţi ai universităţilor germane, prin ataşamentul faţă de regele Carol I, precum şi prin aversiunea împotriva politicii Rusiei, ale cărei vexaţiuni le cunoscuseră, fiind contemporani cu războiul de independenţă .

După moartea celei de a doua soţii, Ana Rosetti, Titu Maiorescu începuse să se dezintereseze de cele politice, stând mai mult în Austria, îngrijindu-şi sănătatea precară. A rămas membru al Comitetului Executiv al Partidului Conservator, acceptând să-ţi spună părerea atunci când era necesar. A devenit mai activ în prima jumătate a anului 1916, când, necunoscător al pulsului politic al ţării din anii neutralităţii, a crezut la un moment dat , că va fi chemat să formeze guvernul pentru a continua neutralitatea.

În ceea ce îl priveşte pe Al. Marghiloman, în toată perioada neutralităţii a avut o atitudine rezervată şi prudentă. Era conştient de faptul că, în condiţiile politice interne, o neutralitate binevoitoare Puterilor Centrale, reprezenta soluţia cea mai bună pe care o putea susţine. Fiind ca şi Ion I.C. Brătianu sau Take Ionescu, şeful unui partid constituţional, în momentele importante, ca de pildă Consiliul de Coroană din 1916, nu s-au opus hotărârilor luate de majoritatea pentru a nu lovi în unitatea naţională.

Al. Marghiloman era implicat în afaceri subvenţionate de germani, făcea parte din multe consilii de administraţie ale societăţilor cu capital german. Dar sentimentele sale progermane nu şi le-a făcut cunoscute oficial decât în primăvara anului 1915, odată cu ruptura de ramură conservatoare grupată în jurul lui Nicolae Filipescu. A încercat să aplaneze divergenţele din sânul partidului şi să-i menţină aparenta unitate, fiind conştient de faptul că, despărţindu-se de N. Filipescu, îi acorda acestuia deplina libertate pentru propaganda sa proantantistă. Nutrea speranţa că menţinând unitatea partidului, va putea diminua intensitatea agitaţiilor proantantiste.