Politica de securitate a României

Perioada de pace si stabilitate fara precedent pe care o traverseaza Europa la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI se datoreaza existentei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economica pe continent, ci si o noua abordare a securitatii, intemeiata pe solutionarea pasnica a disputelor si pe cooperarea internationala multilaterala prin intermediul unor institutii comune.

Prin contrast cu aceste evolutii pozitive din vestul continentului, in alte parti ale Europei, si mai ales in Balcani, s-au inregistrat dupa 1990 o serie de crize, care s-au derulat in contextul reasezarilor geopolitice ce au urmat sfarsitului razboiului rece.

Dupa violentele manifestate in prima jumatate a secolului XX, Europa a cunoscut o perioada de pace si stabilitate fara precedent in istoria sa, la care un aport deosebit si-a adus crearea UE prin intermediul careia tarile europene au rezolvat in mod pasnic disputele, colaborand prin institutii comune. Primirile succesive de noi tari in cadrul UE apropie de realitate visul existentei unui continent unit si pasnic. Statele Unite au jucat un rol important in procesul de integrare si securitate europeana, in special prin intermediul NATO. Sfarsitul razboiului rece a conferit Statelor Unite o pozitie dominanta in domeniul militar, dar o singura tara nu poate azi sa rezolve problemele tot mai complexe care apar.

Fiind in prezent o uniune de 25 de state, cu o populatie de peste 450 milioane de oameni, cu un produs intern brut egal cu un sfert din PIB-ul lumii, cu o gama larga de instrumente la dispozitie, inevitabil, UE a devenit un jucator global. Rolul global al UE este determinat si de cresterea convergentei interesului european de intarire a solidaritatii mutuale a tarilor membre. Europa trebuie sa fie gata sa participe la mentinerea securitatii globale si la continuarea crearii unei lumi mai bune.

Ca urmare a schimbarilor survenite la nivel global, apare necesitatea formarii unei gandiri la nivel global si actiuni la nivel local. In acest nou context, viitorul depinde de actiunile UE.

Pentru a-si apara securitatea si a-si promova valorile, UE isi propune trei obiective strategice:

- identificarea principalelor amenintari

- contributia la cresterea securitatii in vecinatatea granitei UE

- crearea unei ordini internationale bazate pe un sistem multilateral efectiv

De la inceputul Razboiului Rece s-a constatat ca armele nucleare in productie mica, erau folosite si controlate fara a se masca escaladarea nucleara pe scara larga. Chiar folosirea nucleara pe scara larga era considerata de unii ca o cale viabila de cautare a deciziei intr-un conflict, in termeni favorabili pentru una dintre parti. Desigur, toate aceste consideratii erau pur teoretice dupa cum erau si contraargumentele. Astfel de argumente puneau accentul pe efectele teoretice mai putin cunoscute si de mai larga durata a dotarilor nucleare multiple. S-a desprins un fapt important in aceasta dezbatere – acela ca, costurile potentiale ale validarii conceptelor teoretice in folosirea armelor nucleare erau prea mari pentru a fi imaginate. Astfel s-a ajuns la concluzia ca armele nucleare reprezinta mult mai mult decAt doar o noua treapta in cresterea letalitatii armamentului de foc. Dupa 51 de ani de la prima folosire in razboi a armelor atomice s-a recunoscut oficial ca: „razboiul nuclear nu poate fi castigat si ca nu trebuie niciodata generat“.

Securitatea nationala totusi nu era pregatita sa faca presiuni asupra ideii redefinirii securitatii. Astfel de presiuni apareau, de exemplu, sub forma apelurilor facute la dezarmarea nucleara si, in mod similar, ca solutii simpliste care omiteau sa considere ca o arma o data ce a fost inventata nu se mai putea dezinventa. Aceia care pledau pentru dezarmare totala pareau sa nu ia in considerare faptul ca armele nu produceau razboaie – razboaie izvorAte, in primul rAnd, din credinta veche, ca fota militara este un mijloc viabil de protectie si afirmare a interesului national.

Solutiile la dilema nucleara, puneau accentul pe impiedicarea razboiului nuclear prin amenintarea cu catastrofe inacceptabile ce apar in cazul unui atac nuclear. In acelasi timp depunAnd eforturi pentru a scadea potentialul de distrugere al unui posibil atac nuclear, s-a acordat o deosebita consideratie formarii apararii strategice unilaterale. Excesul de arme si forte au fost supuse controlului de arme negociat.

Indreptat impotriva unui adversar care a amenintat cu agresiunea, posibil cu arme nucleare, conceptul de impiedicare prin intermediul unei actiuni controlate care poate include chiar razboiul total (in ciuda riscului unei distrugeri globale), parea aproape rational.

Astfel egocentrismul conceptiilor si relatiilor, bipolaritatea sistemului international si dependenta tarilor mici si mijlocii de centrele de putere, supradimensionarea puterii militare, consecintele economice ce au decurs din aceasta si riscurile ecologice constientizate ca factori de insecuritate, creeaza insuficienta si impasul, aducAnd in centrul preocuparilor o noua matrice teoretico-metodologica ce a inceput sa se impuna deja in relatiile internationale.

Evenimentele istorice ce s-au produs intr-un ritm accelerat in ultima decada a secolului XX, caderea Uniunii Sovietice si a regimurilor comuniste din Europa, victoria Natiunilor Unite in Golful Persic, abolirea apartheid-ului in Africa de Sud, incetarea ostilitatilor militare si conturarea perspectivelor procesului de pace in Orientul Mijlociu sau in spatiul fostei Iugoslavii, nu sunt totusi de natura sa ofere acea stabilitate relativa care caracteriza nu demult confruntarea EST-VEST.

Cauzalitatea acestei instabilitati se situeaza pe tarAmul rivalitatilor etnice, teritoriale si religioase, revitalizarii nationalismului si a tendintelor revizioniste. In acelasi timp, uriasul potential al arsenalelor militare, concomitent cu proliferarea si larga raspAndire a armelor de nimicire in masa constituie sursa de dezechilibrare, pericole si amenintari la adresa securitatii nationale si internationale.

Marile mutatii produse pe plan international in continutul si amploarea proceselor cu relevanta in domeniul securitatii genereaza in perioada actuala eforturi sustinute pentru elaborarea unor strategii de securitate corespunzatoare. Entitatile nationale, regionale si mondiale incep sa-si reconsidere limitele impuse de ele insele in ceea ce priveste suveranitatea nationala in acceptiunea sa traditionala, aparAnd sintagme noi, cum ar fi „comunitati de natiuni“ cu un grad mai ridicat de securitate economica si militara. Politicile de securitate nationala incep sa fie actualizate, luAndu-se in considerare o lume tot mai multipolara si interdependenta, reanalizAndu-se insusi raportul dintre politic si militar.

Deoarece in practica relatiilor internationale si in diverse lucrari de specialitate, in mod explicit sau implicit apar conotatii diferite, devin utile din perspectiva metodologica cAteva delimitari conceptuale care sa ofere acceptiunea notiunilor de securitate, risc si amenintare la adresa securitatii.

Unii autori confera securitatii acceptiunea de rezultanta a proceselor ce se produc, in mod corelat, pe plan obiectiv, in care exista realmente posibilitatea de a fi la adapost de orice pericol, precum si pe plan subiectiv, care se refera la sentimentul generat de perceptia lipsei de amenintare.

Abordarile din perspectiva sistemica definesc securitatea ca ansamblul de actiuni si ca rezultanta a acestora, pentru mentinerea functionalitatii unei entitati nationale in anumite limite care nu-i pericliteaza starea sau pozitia.

Intr-o alta acceptiune, securitatea nationala este atAt o stare, cAt si un proces ce are o componenta interna (ce depinde de ordinea de drept ce guverneaza sistemul) si una externa (geopolitica si strategica) [.

In ciuda incercarilor unui numar mare de specialisti de a gasi o formulare clara, precisa si cuprinzatoare a conceptului de securitate, majoritatea definitiilor acceptate la nivel international scot in evidenta diverse caracteristici ale securitatii nationale, in special, cum ar fi valorile nationale, durata si intensitatea amenintarilor, lipsa razboiului, modul de viata acceptabil s.a. Una dintre definitiile ce ne-au atras atentia este cea data de Jozef Balazj: „Securitatea internationala este determinata in fond de securitatea interna si externa a diferitelor sisteme sociale, de masura in care, in general, identitatea sistemului depinde de circumstantele externe. Expertii definesc in general securitatea sociala ca pe securitatea interna. Functia ei esentiala este aceea de a asigura puterea politica si economica a clasei conducatoare date sau supravietuirea sistemului social si un grad adecvat de securitate publica.”