Politica externă a României, de Nicolae Titulescu

Politica externă a României (1937), Nicolae Titulescu, București, Editura Enciclopedică, 1994, 424 p.

Lucrarea reprezintă un manuscris prin care Nicolae Titulescu și-a propus să explice opiniei publice naționale și celei internaționale contextul plecării sale subite din funcția de ministru de externe și delegat permanent al României la Societatea Națiunilor. Fiind o publicație cu caracter autobiografic, un alt scop al monografiei este să prezinte și să justifice acțiunile lui Nicolae Titulescu pe tărâmul diplomatic chiar din prima sursă. Din diverse considerente, în special de ordin politic, publicarea lucrării nu a fost posibilă. Abia în 1994, datorită Fundației europene Titulescu, „Politica externă a României” a văzut lumina tiparului. Astfel, monografia prezintă noutate, fiind o descoperire a istoriei recente, ce contribuie la o mai bună înțelegere a politicii externe a României în perioada interbelică și mai ales a activității politice a celui mai distins diplomat pe care l-a avut statul român.

În elaborarea „Politicii externe a României” autorul s-a bazat exclusiv pe documente oficiale, tratate, corespondențe și convorbiri cu oameni de stat români și străini și evident, pe memoria și experiența proprie, tratând evenimentele cu o profundă luciditate și echidistanță.

Despre valoarea acestei lucrări, se expune însuși autorul, care trece binemeritat peste limitele modestiei, afirmând probabilitatea că nu a existat până atunci un studiu întreprins într-un spirit “atât de aprofundat și de sincer” ca cel de care a fost animat. Acesta, deoarece calitatea sa oficială l-a împiedicat să facă o declarație publică completă, iar mulți alții au fost împiedicați să o facă din lipsa unei documentări suficiente.

Manuscrisul conține un spectru larg de subiecte referitoare la: criza ministerială română din august 1936, situația internațională a României, Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, relațiile României cu Polonia, URSS, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, SUA, America de Sud și alte state. De asemenea, sunt abordate și analizate subiecte ce țin de Comisia Europeană a Dunării, Societatea Națiunilor, problemele minorităților și a revizuirii și situația internațională în lume.

În cadrul primului capitol intitulat “Criza ministerială română din august 1936”, Nicolae Titulescu ilustrează situația politică a României anului 1936, prin prisma cauzelor ce au determinat demisia sa din calitatea de ministru al Afacerilor Străine, funcție pe care a exercitat-o timp de mai multe ori în perioada 1928-1936. Autorul relevă aici câteva caracteristici ale vieții politice românești și anume: luptele și intrigile politice interne, tendințele autoritariste ale prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, influențele străine asupra politicii externe a României și nu în ultimul rând reorientarea acestei politici prin abandonarea scopurilor pentru atingerea cărora Titulescu a depus eforturi majore - colaborarea româno-franceză și stabilirea unui pact de asistență mutuală cu URSS în cadrul Societății Națiunilor.

Nicolae Titulescu mărturisește că politica sa de securitate, ce se baza pe securitatea colectivă și pacea indivizibilă și care viza “constituirea unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva frontului unit al agresorilor posibili” a încetat să mai fie aprobată de prim-ministrul Tătărescu, care a înlocuit-o printr-o tendință spre izolare, prin neutralitatea României.

Autorul afirmă că toți acești factori și în special neînțelegerile cu Tătărescu l-au determinat pe Titulescu să părăsească Conferința de la Montreaux și să-și prezinte demisia prim-ministrului la data de 11 iulie 1936. Totuși, Titulescu recunoaște că s-a lăsat convins să-și retragă cererea de demisie la 14 iulie 1936, în urma unor lungi discuții cu Tătărescu, Inculeț și Victor Antonescu și a semnării unei minute ce includea condițiile înaintate de Titulescu prin care își asigura continuarea direcției sale de politică externă. În pofida acestor garanții însă, Titulescu și-a pierdut responsabilitățile ministeriale pe care le-a exercitat timp de 20 de ani, iar cauza, conform autorului, ar fi o acțiune abilă a lui Tătărescu de remaniere a Cabinetului de Miniștri, la 30 august 1936, ce prevedea demisia guvernului și formarea unui alt Cabinet condus de Tătărescu, doar că de data aceasta compus numai din membri PNL, cerință pe care Titulescu nu o întrunea. Din acest motiv, în lucrarea sa, Nicolae Titulescu își exprimă certitudinea că demiterea Cabinetului a fost orientată împotriva sa, aducând ca argumente repeziciunea cu care s-a acționat - într-o singură zi - și lipsa vreunei avertizări prealabile sau comunicări din partea Guvernului român, vestea ajungând la Titulescu abia a doua zi.

Din cele expuse de autor în cadrul acestui capitol, am remarcat că responsabilitatea cea mai mare pentru plecarea sa din funcția de ministru al Afacerilor Străine o poartă prim-ministrul Tătărescu, care conform autorului, nu i-a oferit înțelegerea și sprijinul de care a avut nevoie în activitatea sa diplomatică. Cât despre rolul lui Carol al II-lea în demisia lui Titulescu, autorul afirmă că Majestatea Sa Regele se află “deasupra tuturor chestiunilor de acest fel”, iar de aici rezultă că fie regele nu prezenta interes în privința unor probleme politice majore, fie era manipulat de Tătărescu sau a treia și cea mai probabilă variantă - aproba conștient sau chiar coordona acțiunile prim-ministrului în direcția reorientării politicii externe spre Germania și Italia și a limitării democrației în țară, fapt ce ne dovedește și instaurarea regimului monarhic autoritar în 1938.

Celelate subiecte reflectate în lucrare sunt dedicate exclusiv situației internaționale a României și politicii sale externe, care sunt analizate atât în perioada când Nicolae Titulescu a deținut funcția de Ministru de Afaceri Străine, când și în perioada imediat următoare, adică până în 1937 inclusiv.