Poziția marilor puteri față de Unirea Principatelor

Printre obiectivele care au stat în atentia revolutionarilor români de la 1848, s-a înscris ca unul dintre cele mai importante si problema unificarii politice si statale a poporului român, cea a constituirii statului national modern. Chiar daca problema constituirii statului national nu s-a regasit printre telurile imediate ale revolutiei, ea a constituit o preocupare a revolutionarilor români, atât în versiunea unitatii partiale a Moldovei si Tarii Românesti, cât si în aceea a unitatii întregului popor român.

Împrejurarile politice, în plan extern, au împiedicat lupta directa pentru realizarea unitatii statale, însa fruntasii miscarii pentru progres au avut necontenit, în timpul evenimentelor revolutionare, ideea a ceea ce trebuia sa însemne România Mare.

Redeschiderea crizei orientale si izbucnirea razboiului Crimeii, ca rezultat al contradictiilor dintre Marile Puteri, au modificat echilibrul european si au evidentiat caracteristica esentiala a epocii, reprezentata de lupta popoarelor pentru emancipare si constructie national- statala.

Conflictul izbucnit între Rusia si Turcia, ca urmare a refuzului Turciei de a recunoaste Rusiei tariste asa-numitul „protectorat asupra crestinilor ortodocsi”, a atras de partea Portii otomane Anglia, Franta si Sardinia, Austria si Prusia mentinându-se initial în neutralitate. Toate aceste evenimente au facut ca atentia Marilor Puteri sa se concentreze asupra Principatelor, istoricul american T.W. Riker scriind în acest sens ca „razboiul Crimeii a facut din cauza moldo-vlahilor, o problema europeana”.

În primavara anului 1853, Mensicov a fost trimis la Constantinopol, nu doar pentru a negocia cauza crestinilor din Imperiul Otoman, ci mai ales pentru a lansa un ultimatum. Ca urmare a faptului ca acest ultimatum a fost respins de catre Poarta, tarul Nicolae publica în 1853 un manifest prin care declara ca el „ca si stramosii sai trebuie sa apere biserica ortodoxa din Turcia” si „ca pentru asigurarea executarii de catre turci a tratatelor vechi cu Rusia, calcate în prezent de sultan, tarul e silit sa ocupe Principatele de la Dunare”. Astfel, la 21 iunie / 3 iulie 1853 trupele tariste au trecut efectiv Prutul, îndreptându-se spre sud si ocupând Moldova si Muntenia. Un manifest al tarului , din 2 iulie 1853, sublinia faptul ca Rusia nu urmareste anexarea teritoriilor si preciza ca ocupatia va fi temporara, cele doua Principate urmând sa fie tinute în gaj, ca un mijloc de presiune, pâna la reglementarea diferendelor dintre cele doua Puteri.

Nevoiti sa se pronunte pentru una dintre cele doua politici, fie cea tarista fie cea otomana, domnitorii români au ales sa paraseasca tronurile, în octombrie 1853, si sa se retraga la Viena, dat fiind faptul ca Austria se mentinea neutra. Armatele ruse au preluat administratia celor doua Principate, tarul Nicolae I numind în functia de presedinte al divanurilor pe generalul Budberg, iar ca vicepresedinti ai sfaturilor administrative extraordinare de la Iasi si Bucuresti, generalul Urusov si respectiv Halcinski.