Rapoarte de progres ale României pe politici sectoriale. criteriul politic

Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi opţiunea fermă a acestor state de a adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o şansă pentru relansarea lor în plan economic.

Integrarea Europeană este o etapă a evoluției continentale de la sfârșitul celui de-al treilea mileniu. Între fărâmițarea statală de la jumătatea secolului al-XX -lea și tensiunea globalizării de la finele acestuia se circumscriu etapele construcției europene. O construcție în care Comunitățile, apoi Uniunea, joacă un rol predominant în Europa, aceasta nefiind lipsită de concurența altor organizații care au avut succese regionale, parțiale sau cel puțin au vocația să le concureze ( Asociaţiația Europeană a Liberului Schimb – AELS) sau în anumite domenii ( în domeniul politic și al drepturilor omului, Convenția Europeană Drepturilor Omului – în cadrul Consiliului Europei). Expansiunea europeană impune extinderea UE până dincolo de granițele considerate sigure din punct de vedere economic, social și politic și adâncirea proceselor integrative. Integrarea europeană a produs o schimbare majoră și în privința subiectelor dreptului – apariția unor entități juridice specifice – societatea europeană sau adaptarea unora cunoscute din dreptul național. Aceasta este un proces care impune reguli pe piața comună în materia schimburilor comerciale, reguli care au un impact puternic în domeniul societăților comerciale, concurenței, contractelor precum și în ceea ce privește moneda unică europeană.

Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 14 ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderarea de la Copenhaga, în timp ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”, momentul şi condiţiile aderării României. Pană în 2000, România s-a confruntat cu situaţia de a lua decizii de importanţă majoră pentru viitorul său: în funcţie de rezultatele concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000, "traseele" potenţiale care vor fi parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate, dezvoltare şi stabilitate sunt distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost diferită, diferă şi va diferi în funcţie de traseul urmat. Un fapt trebuie remarcat dincolo de incertitudinea prospectivă inerentă: demararea negocierilor de aderare a accentuat voinţa politică în favoarea integrării României şi a întărit conştiinţa românilor de a fi cetăţeni "cu drepturi depline" ai Europei.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene pe 1 ianuarie 2007, după ce Tratatul de Aderare, semnat pe 25 aprilie 2005, a fost ratificat de către toate Statele Membre. România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în 1995, iar în 1999, Consiliul European de la Helsinki a hotărât deschiderea negocierilor cu o parte dintre statele care depuseseră cererea de aderare, între care şi România. Negocierile au fost deschise în prima jumătate a anului 2000 şi s-au derulat până la sfârşitul anului 2004, când Consiliul European a marcat încheierea negocierilor. Așa dar, în contextul aderării României la UE în anul 2007, politica naţională de dezvoltare a României s-a racorda din ce în ce mai strâns la politicile, obiectivele, principiile şi reglementările comunitare în domeniu, în vederea asigurării unei dezvoltări socioeconomice de tip „european” şi reducerea cât mai rapidă a disparităţilor semnificative faţă de Uniunea Europeană. Din 1998 până în anul 2004, progresele României cu privire la alinierea la standardele comunitare au fost consemnate de Comisia Europeană într-o serie de rapoarte de progres. Aceste rapoarte au servit ca bază de negocieri bilaterale purtate de Guvernul României în cadrul Consiliu Europei.

Opinia de atunci a Comisiei Europene și a Consiliului European cu privire la acest tip de raport a fost consemnat de Consiliul European de la Cardiff din data de 15-16 iunie 1998. La întâlnirea de la Cardiff, Consiliul a apreciat acest tip de raport și văzut în el un mijloc eficient de evaluare a eforturilor fiecărei țări în vederea îndepliniri obligațiilor înscrise în Tratatul de la Copenhaga din 1995 necesare pentru admiterea în Uniunea Europeană. De asemene Consiliul a stabilit faptul că raportul de progresul al Comisie Europene va fi întocmit pe baza unor criterii comune iar de îndeplinirea acestor criterii depinde procesul de integrare. La Cardiff s-a stipulat că fiecare candidată țară în parte este singură responsabilă de îndeplinirea acestor criterii în funcție de gradul său de pregătire .