Recenzie Tasin Gemil. Românii și otomanii în secolele XIV-XVI

Autor: Tasin Gemil, istoric, profesor universitar și om politic român.

Tasin Gemil este unul dintre cei mai importanți turcologi români, iar lucrarea sa este de una de referiță în domeniu, fiind solicitată atât de mediul academic, cât și de publicul larg interesat de istorie.

Ca specialist, Gemil Tahsin s-a format în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității din Iași. Este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și director al Institului de Turcologie și Studii Central Asiatice din Cluj. De asemenea, a avut o activitate politică remarcabilă. A fost deputat în legislatura 1990 - 1992, ales în județul Constanța din partea Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România. A fost vicepreședintele grupului parlamentar de prietenie cu Turcia și ambasador al României în Azerbaijan (1998-2003) și Turkmenistan (2004-2008).

Lucrarea „Românii și otomanii în secolele XIV-XVI” este primul proiect de cercetare științifică consacrat istoriei relațiilor româno-otomane, conceput în dimensiuni monografice. Autorul a realizat lucrarea în a doua jumătate a anilor ’80, respectiv în ultimii ani ai dictaturii comuniste, fiind astfel nevoit să înfrunte cenzura. Manuscrisul lucrării a zăcut mai mult de 1 an la secția de propagandă a C.C al P.C.R., unde a fost citit „chiar și pe muchie”, fără a i se reproșa ceva. Cu toate acestea nu erau șanse ca lucrarea să fie avizată, deoarece numele autorului nu era pe placul unor „tovarăși”. Lucrarea a fost publicată abia după căderea regimului comunist, exact în varianta în care fusese predată editurii. Prima ediție a lucrării a fost publicată de Editura Academiei Române, în 1991. Iar ediția a II-a a fost publicată în 2008. Monografia a fost distinsă cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române și cu Premiul „Radu Rosetti” al Fundației Culturale Magazin Istoric.

Opera este fundamentată pe baza realizărilor istoriografiei românești și străine de specialitate și prin valorificarea unor informații noi, depistate în vechi documente și manuscrise turcești. Prin consultarea documentelor de arhivă turcești și prin coraborarea lor cu izvoare europene - în primul rând rapoartele diplomatice publicate în mari colecții - autorul a reușit să dezvăluie conexiuni interesante și chiar nebănuite.

Potrivit autorului, această monografie, care costituie de fapt prima parte a unei lucrări vaste, concepută în 5 volume, reflectă atât reușitele, cât și scăderile înregistrare până acum în cercetarea acestei probleme fundamentale a istoriei românești. Totodată, lucrarea nu are pretenția de a elucida sau epuiza întreaga problematică a raporturilor româno-otomane din perioada anunțată. Ci își propune doar să asambleze într-o structură unitară rezultatele cercetărilor, completându-le cu elemente noi desprise din izvoare și din lărgirea ariei investigațiilor, pentru a crea o platformă de continuare a studiilor în direcția problematicii raporturilor româno-otomane.

Lucrarea cupride 3 capitole:

- Capitolul I - Cadrul Juridic al raporturilor Țărilor Române cu Poarta Otomană în secolele XIV-XVI

- Capitolul II - Relațiile politice ale Țărilor Române cu Poarta Otomană în secolele XIV-XVI

- Capitolul III - Relațiile economice româno-otomane în secolele XIV-XVI.

Spre surprinderea mea, lucrarea nu este însoțită de o recenzie. În așa fel nu o avem o altă apreciere a monografiei decât cea făcută de însuși autorul. Dar, parcurgând această lucrare, pot afirma cu certitudine că prezintă o contribuție substanțială la dezvoltarea domeniului. Autorul se remarcă printr-un limbaj simplu, concis, își prezintă în mod inteligibil ideile și are un stil captivant. Autorul face o intercalare a problemelor abordate în toate cele 3 capitole, de aceea pentru a evita repetarea voi rezuma ideile esențiale ce reiese din conținutul lucrării.

În această prezentare, aș dori să pun în dicuție momente poate mai puțin cunoscute, elementele de noutate aduse de autor sau lucruri bine cunoscute, dar care păstrază încă o aură mister în jurul lor și care contribuie la înțelegerea specificului epocii.

Un exemplu în acest sens se numără utilizarea termenului „otoman” în titlul lucrării și tendința de a și evita etnonimului „turc” cu referire la perioada Imperiului Otoman. Autorul oferă o explicație făcând referire la perioada de domnie a lui Mehmed al II-lea (1451-1481), când robii de origine neturcă au căpătat întâietatea absolută în conducerea otomană. Tot atunci s-a făurit planul “monarhiei universale” otomane și au intervenit schimbări semnificative în mentalul păturii conducătoare a imperiului. Etnonimul “turc” a fost înlăturat din limbajul oficial, ajungând cu timpul chiar un apelativ peiorativ după ce populația turkmenă din Anatolia a îmbrățișat în masă credința heterodoxă șiită și a declanșat, către sfârșitul secolului al XVI-lea, marile răscoale Celâlî, care au zguduit imperiul vreme îndelungată. În așa fel, ascensiunea sultanului otoman la rolul de conducător unic și protector al întregii lumi islamice și poziția dominantă câștigată de robi de origine alogenă au fost factorii principali care au îndepărtat puterea otomană de originile ei turco-asiatice, precum și de poporul care o crease. Semnificatic în acest sens este și faptul că limba oficială a Imperiului otoman (“turca-osmana”) era aproape de neînțeles pentru masa poporului turc.

Prin urmare, cuvântul „otoman” (Osmanli) nu reprezintă un etnonim, ci un concept istorico-politic (precum “habsburg”, de exemplu). În epocă, prin otoman se înțelegea “casa” sau “dinastia otomană” și prin extensie, toate elementele puterii acesteia. În textele oficiale și cronicile turco-osmane vechi, armata otomană este desemnată prin apelativul “musulman” sau “islamic” (Islâm), iar supușii imperiului sunt denumiți după credința lor religioasă sau sub termenul generic re’aya (turmă, în sens biblic de “credincioși”).