Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt a reuşit să realizeze în cei şapte ani de domnie performanţe ce fac din el un semănător al modernizării. Nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite şi ele vor fi culese mai târziu de alţii.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între Iaşi şi Bucureşti şi să folosească două guverne. Abia la sfârşitul anului 1861 Poarta şi celelalte puteri au recunoscut unirea politico-administrativă a principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern 22 ianuarie/3 februarie şi a unui singur parlament deschis la 24 ianuarie/5 februarie la Bucureşti, care a devenit capitala ţării.

Unificarea deplină la nivelul instituţiilor statale crea condiţii mult mai favorabile adoptării de reforme, care să consolideze organizarea interna a Principatelor Unite.

În data de 14/26 august 1864, Cuza sancţiona şi promulga legea rurală, însoţind-o de o proclamaţie "către sătenii clăcaşi". În aceasta proclamaţie se arata: "Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre prin legile în fiinţă".

Legea rurală, publicată în Monitorul nr 181 din 15/27 august 1864, prevede la art. 1: "Sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legile în fiinţă." Aceasta întindere - "peste locul ce au sătenii, în vatra satului pentru casă şi gradină" - este în funcţie de numărul vitelor, deci de posibilitatea de lucru a ţăranilor.

Astfel, în Ţara Românească, "pentru săteanul cu patru boi şi o vacă, reveneau unsprezece pogoane , pentru cel cu doi boi şi o vacă şapte pogoane şi nouăsprezece prăjini, iar pentru cel ce n-avea decât o vacă patru pogoane şi cincisprezece prăjini".

În Moldova dintre Carpaţi şi Prut, pentru aceleaşi trei categorii de ţărani, suprafeţele erau mai mari. În judetele Cahul, Bolgrad şi Ismail suprafeţele sporeau şi mai mult; ele variau de la 86.734,80 mp pentru prima categorie, apoi pentru a doua categorie reveneau 58.630, 69 mp şi 30.517, 20 mp pentru cea de-a treia categorie.

Articolul II al legii prevedea ca "locuitorilor care nu se bucura de întinderea pământului ce li se cuvine după art. I, li se va împlini întinderea legală de pământ". În articolul III se precizează întinderea maximă la care au drept ţăranii într-o moşie: două treimi din suprafaţa acesteia, pădurile neintrând la socoteală".

Articolul IV se refera la "văduvele fără copii, nevolnicii, sătenii care n-au meseria de agricultori şi n-au făcut clacă"; toţi aceştia "devin proprietari numai pe locurile legiuite cuvenite pentru casă şi grădină, adică în Ţara Românească 1 600 mp la câmp şi 1 200 mp la munte; în Moldova reveneau 1 440 mp, iar în judetele Cahul, Bolgrad şi Ismail reveneau 1 584 mp pentru ţăranul cu doi boi şi 1 728 mp pentru cel cu patru boi.

Dintre principalele dispoziţii ale celorlalte articole ale legii rurale, putem cita:

• au facultatea de a se strămuta pe moşiile statului cele mai apropiate sătenii cărora nu li se

pot împlini loturile legiuite din cele două treimi ale moşiei, precum şi însurăţeii;

• timp de 30 de ani săteanul nu poate înstrăina, nici ipoteca proprietatea sa; după acest

termen, comuna are drept de preemţiune ;

• dreptul la pădure al sătenilor se păstrează neatins timp de 15 ani, după care, proprietarii

moşiilor vor putea cere eliberarea de această servitute, fie prin buna învoială, fie prin hotărâre judecătorească;

• se desfiinţează odată pentru totdeauna şi în toată întinderea României claca (boierescul),

dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini, datorate stăpânilor de moşii, fie în natură, fie în bani (art. X); pentru răscumpărarea acestor îndatoriri, sătenii vor plăti o sumă care se repartizează pe 15 ani şi care reprezintă anual - dobânzi şi amortisment - 133 lei pentru cel cu patru boi şi o vacă, 100 lei şi 24 de parale pentru cel cu doi boi şi o vacă şi 71 de lei şi 20 de parale pentru cel cu o vacă; în satele de munte din Moldova sumele erau mai mici; stăpânii de moşii nu vor încasa în întregime sumele plătite, statul oprindu-şi o parte pentru acoperirea cheltuielilor determinate de aplicarea legii.

Aceste despăgubiri au grevat viaţa tăranilor ani de zile; pentru o apreciere justă, trebuie să se ţină seama de faptul că, deşi ţăranii n-au plătit pământul pe care l-au primit, ei au răscumpărat claca, dijma şi celelalte obligaţii, această răscumpărare echivalând, în realitate, cu aproape întreaga valoare a pământului, după chiar aprecierile oficiale.

Legea mai prevedea putinţa de vânzare de pământ din moşiile statului, către sătenii care n-aveau drept decât la casă şi grădină către aceia cărora nu li se putuse completa lotul în moşia respectivă, precum şi către însurăţei. Nu se puteau vinde, însă, mai mult de 12 pogoane de familie. În total au fost împroprietărite 463.554 de familii de ţărani, cu o suprafaţă totală de 1.810.311, 297 ha, ceea ce revine, în medie, la 3,9053 ha de familie.

Aplicarea legii rurale:

O serie de greutăţi şi imperfecţiuni au apărut la aplicarea legii. N-a existat un regulament precis, amănunţit, care să specifice modalităţile de aplicare în general, precum şi cazurile speciale sau controversate.

O dificultate importantă provenea din lipsa unui număr suficient de ingineri - topometri, care să facă măsuratorile şi hotărniciile prevazute de lege (art. XV).

S-au ivit neînţelegeri şi s-au comis nedreptăţi la aplicarea legii, din cauza art. XVI, care prevedea "pe cât va fi cu putinţă" comasarea locurilor - islazuri, fâneţe, ogoare - cuvenite sătenilor. Această comasare urma să se facă de către "comisiuni ad-hoc", compuse din doi membri, unul ales de "proprietarul respectiv", celălalt de "autoritatea comunală a locului". În caz de neînţelegere între membrii comisiei, ea alegea, prin tragere la sorţi, "un superarbitru" dintre membrii comitetului permanent al judeţului. Moşierii, într-o seamă de cazuri, au căutat să dea sătenilor loturile ce li se cuveneau, nu acolo unde le cultivaseră până atunci, ci în partea cea mai slaba a moşiei, unde terenul era mai sărac, saturat sau mlaştinos.