România de la statul totalitar la statul de drept

Represiunea sistematică și extrem de puternică, controlul exercitat de familia Ceaușescu au făcut ca,

în România, societatea civilă să nu se maturizeze suficient de rapid. O alta explicație ar fi aura naționalistă

care l-a înconjurat pe Nicolae Ceaușescu după august 1968 și o politică externă durabilă, care l-au catalogat

drept unul dintre „comuniștii buni” ai Europei de Est.

În anii 1970, mai mulți factori au alimentat atât apariția disidențelor, cât și cristalizarea unor

nemulțumiri generalizate la oamenii de rând, dar și la elita comunistă. Este vorba despre semnarea

acordurilor de la Helsinki privind drepturile omului (1975), care permit țărilor occidentale să aibă calitatea de

observatori în această problemă, chiar în România, și de instalarea „socialismului dinastic”, prin care întreaga

familie Ceaușescu ocupa posturi-cheie în ierarhia de partid și de stat. Toate acestea sunt grefate pe eșecul

economic al sistemului și de scăderea drastică a nivelului de trai până la raționalizarea pâinii și a altor

alimente de bază, reducerea cotei de energie termică și electrică, a gazului metan pentru consumul casnic etc.

Planurile cincinale, cu indicatori tot mai ridicați, nu sunt îndeplinite, iar aceasta periclitează calitatea vieții în

România.

Mișcările revendicative

România s-a distins prin mișcări muncitorești care au dat glas disperării celor în numele cărora

conduceau țara comuniștii. Minerii de la Lupeni au organizat, în 1977, o grevă, cerând reducerea zilei de

munca de la 8 la 6 ore, pensionarea la vârsta de 50 de ani, locuri de muncă pentru soțiile și fiicele lor,

asistență medicală competentă. Ei mai cereau ca mass-media să prezinte obiectiv revendicările lor. Comisia

desemnată să trateze cu minerii, condusă de Ilie Verdeț, nu a fost primită de greviști, obligându-l pe

Ceaușescu să se deplaseze personal în Valea Jiului, unde a acceptat cererile acestora și a promis că nu vor fi

persecutați pentru demersul lor.

În septembrie 1983 au avut loc greve în alte 7 mine din Maramureș, trei ani mai târziu la Cluj și la

Turda. Studenții din centrul universitar de la Iași au demonstrat, în seara zilei de 17 februarie 1987, pe

străzile orașului, scandând: „Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm.” Ceaușescu a răspuns cu

suplimentarea aprovizionării acolo unde erau manifestații, fără a face schimbi de durată. Tot în 1987, în

noiembrie, a avut loc o mișcare a muncitorilor de la două mari uzine din Brașov: „Tractorul” și „Steagul

Rosu.”

Disidența românească

După Helsinki, Ceaușescu nu a putut scăpa de critici chiar din partea unor lideri ai regimului, ca de

exemplu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, care au cunoscut dizgrația, deoarece au

îndrăznit să discute politica sa economică. Ei au fost scoși din posturile lor influente și marginalizați. În

1979, Constantin Pârvulescu, membru veteran al PCR a ținut un discurs la Congresul al XII-lea, acuzându-l

pe Ceaușescu că a instaurat o dictatură personală și că nu respectă minima democrație de partid.

Unii intelectuali, în număr destul de restrâns, au criticat regimul ceaușist, l-au denunțat în străinătate

pentru încalcarea drepturilor omului sau chiar au distribuit manifeste. Printre acestia s-au numărat Paul

Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Mihai Botez, Radu Filipescu, Ion Puiu, părintele Gheorghe Calciu-

Dumitreasa.

În mediile occidentale a fost dată publicității, în martie 1989, o scrisoare, semnată de Silviu Brucan și

alți foști demnitari comuniști (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu), care protestau

împotriva politicii lui Nicolae Ceaușescu.