România și concertul european - România în perioada războiului rece

Cap.I : România şi Concertul European, de la „Criza Orientală” la Marile Alianţe ale Secolului XX

1. Spaţiul Românesc în Secolul Luminilor

DepresurareaVienei, datorită intervenţiei surprinzătoare a regelui polonez Ian Sobieski, a avut consecinte excepţionale. Succesul repurtat sub zidurile vechiului burg a apropiat mai bine de un secol două tinere mari puteri: Austria habsburgică şi Rusia Romanovilor, de acum încolo într-o mare alianţă antiotomană.

„Criza orientală”, odataă începută, avea să-şi arate urmările şi asupra spaţiului românesc. Starea conflictuală austro-ruso-otomană, dar mai cu seamă cea ruso-otomană, prelungită până la sfarşitul Primului Război Mondial, a cuprins nu mai puţin de 11 înfruntări armate majore, dintre care primele 6 până la 1812 şi arată clar o criză importantă – succesiunea Imperiului Oriental şi eventuala partajare a moştenirii între competitori.

Într-o primă fază, Curtea de la Viena a înscris puncte importante, împingâand forţele otomane până la linia Carpaţilor. Transilvania astfel eliberată primea în 1691 „Diploma Leopoldină” ; care consacra naţiunile privilegiate şi „religiile recepte”.

Imperiul otoman a încredinţat Principatelor misiuni noi, care presupuneau loialitate absolută: observarea atentă a mişcărilor inamicului şi capacitatea de a disponibiliza resurse materiale şi umane mult sporite faţă de trecut, în eventualitatea unui conflict armat.

Pentru că elitele boiereşti autohtone şi principii ridicaţi din rândurile lor nu se mai bucurau de încredere, s-a hotărât înlocuirea domnitorilor autohtoni cu fanarioţi, o aristocraţie greacă de dregători, mai uşor de controlat. Stautul fanarioţilor şi-a arătat însă de la început ambiguitatea. Însărcinaţi de Poartă cu misiuni precise, asupra lor apăsa în primul rând moştenirea greco-bizantină care-i îndrepta spre un ceremonial fastuos, care ascundea condiţia lor reală.

Dar asupra loc acţiona şi succesiunea voievodală românească, potrivit căreia, înauntrul ţării sale, puterea domnului era nelimitată în pofida cerinţelor din ce în ce mai insistente şi imperative ale Porţii, a incertitudinii permanente cu privire la durata mandatului lor şi, nu de puţine ori, a ostilităţii elitelor autohtone, unii dintre ei, precum Constantin Mavrocordat, au încercat să racordeze Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o politică de reforme nu întotdeauna finalizate.

Elitele boiereşti vor declanşa o mişcare petiţională adresată iniţial Rusiei, ulterior Austriei, iar la începutul secolului următor şi Frantei napoleoniene. Programul încorpora critica severă a regimului turco-fanariot şi prezenta o gamă largă de soluţii, de la încorporarea Principatelor Rusiei ţărăniste şi ortodoxe, la consolidarea autonomiei sau, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la dobândirea independenţei.

„Principala trăsătură care deosebeşte epoca fanariotă de cele premergătoare este noul caracter al dominaţiei otomane, mult mai apăsător atât din punct de vedere politic, cât şi economic. Cu instaurarea fanarioţilor, Principatele sunt complet integrate sistemului politic şi militar otoman, încetând a mai avea o politică externă şi o diplomaţie proprie.

Conştienţi de greutatea menţinerii unei identităţi politice proprii într-o zonă geopolitică atât de divizată, boierii s-au străduit să internaţionalizeze problema Principatelor, transfomându-le în state neutre tampon, menite a preveni ciocnirea intereselor divergente ale Rusiei, Austriei şi Turciei.”

(Vlad Georgescu, Istoria românilor, 1989)

2. Unitate şi Independenţă

Perioada 1821-1848, care deschide epoca modernă în Principate, a consacrat noi dezvoltări. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a pus capăt dominaţiei turco-fanariote şi a restabilit domniile pământene. Declanşarea unui nou conflict ruso-otoman, de data aceasta pentru eliberarea Greciei, a fixat proctoratul rus asupra Ţărilor Române, a redat Valahiei teritoriul de la Dunăre şi a eliberat comerţul românesc de povara „monopolului otoman”.

Revoluţia de la 1848 s-a declanşat la Iaşi, la sfârşitul lui martie, şi la Islaz în iunie, după revoluţia de la Paris. Programele adoptate reprezentau liberalismul european, toate speranţele guvernului provizoriu din capitala Valahiei îndreptându-se spre Franţa şi Anglia.

Din păcate, nu posibilii aliaţi occidentali aflaţi prea departe şi având alte interese, au hotărât soarta Revoluţiei, ci antanta ruso-otomană. Şi în Imperiul Habsburgic s-a desfăşurat câte o revoluţie în fiecare provincie româneascaă (în Banat, în Transilvania sau în Bucovina), în general dirijate de imperativul afirmării naţionale, dar şi aici unitatea românească a întampinat multe dificultăţi, ca şi aceea dintre naţiunile oprimate, astfel că în cele din urmă, Habsburgii şi Romanovii şi-au impus autoritatea. Absolutismul reînnoit se întoarce în Transilvania.

Războiul Crimeii a aşezat Ţările Române sub o nouă influenţă politică şi a impus o structură a alianţelor pentru o durată mai lungă a istoriei. Victoria Imperiului Otoman (aliat cu Anglia şi Franţa) şi înfrângerea Rusiei, au creat o situaţie nouă. Diplomaţia de la Paris a reactivat „chestiunea românească” , întrucât un stat latin la gurile Dunării şi Marea Neagră ar fi stăvilit Rusia in expansiunea ei spre vest, n-ar fi deranjat prea tare Poarta şi ar fi dat câştig de cauză boierimii liberale, animatoarea „partidelor naţionale” în disputa cu susţinătorii vechiului regim.

Victoria Franţei asupra Austriei (1859), care consolida hegemonia lui Napoleon al III-lea asupra continentului, dar şi reacţia lui Cuza a convins Marile Puteri că Principatele sunt suficient de mature ca să-şi asume unirea deplină şi le-au acordat-o.

Primii ani ai lui Carol I, dominaţi de instabilitatea politică şi chiar de o „criză drastică”, trădează chiar o anumită izolare a României. Reticent faţă de elitele politice autohtone, noul principe coresponda frecvent cu tatăl său, de la care primea principalele îndrumări. În cele din urmă, va înţelege că, de fapt, credibilizarea sa era strâns legată de dobândirea independenţei ţării.

Dar, „Declaraţia de independenţă” (9 mai 1877) a fost întâmpinată cu răceală sau chiar indiferenţă în Europa, iar Rusia, care consemnase o convenţie militară ca trupele ei să ajungă de pe teritoriul nostru în Balcani, se ferea să accepte orice formă de cooperare.

Jocul complicat al intereselor Marilor Puteri ne-a recunoscut independenţa, dar cele trei judeţe din subul Moldovei au fost realipite Rusiei, iar articolul 7 al Constituţiei a trebuit să fie modificat. Deteriorarea relaţiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă, de gruparea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), după vizite succesive la Viena şi Berlin ale regelui Carol şi ale primului ministru Ion C. Brătianu.

În preajma Primului Război Mondial, după încheierea celor două conflicte balcanice care avea să stingă practic „criza orientală”, România era o ţara stabilă, în plină creştere economică, membră a unei alianţe redutabile. Viitorul ei depindea însă de reunirea tuturor românilor în graniţele unui singur stat naţional.

Constituirea Triplei Înţelegeri (Antanta), a dat naştere unei noi alianţe politice, care într-un viitor apropiat avea să-şi dispute întâietatea cu gruparea Puterilor Centrale. Rivalitatea ruso-austro-ungară pentru Balcani şi Europa sud-estică reprezenta oportunitatea de atâta vreme aşteptată de diplomaţia de la Bucureşti de a-şi găsi, într-un viitor conflict generalizat, locul potrivit.

Antanta era dispusă să recunoască drepturile noastre asupra Transilvaniei şi Bucovinei, ceea ce explică semnarea, doi ani mai târziu, a convenţiilor militară şi politică şi intrarea noastră în Primul Război Mondial.