România sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu

Nicolae Ceausescu a preluat puterea politica in 1965. Realizandu-i o succinta caracterizare, d-l Florin Constantiniu il aseamana in lucrarea sa “O istorie sincera a poporului roman” cu Ion al Glanetasului, eroul lui Liviu Rebreanu. Asa cum personajul fictiv era obsedat de pamant, recurgand la mijloace primitive si brutale pentru a-l dobandi, tot asa N. Ceausescu a fost un obsedat al independentei, ajungand sa faca din ea un fetis, caruia i-a sacrificat in final, interesul national. Tot el sustine: “Epoca Nicolae Ceausescu, care, inceputa cronologic in 1965, isi contureaza de fapt fizionomia dupa 1971, sta sub semnul febrilitatii. Atat in politica externa cat si cea interna, totul se face sub directa indrumare a secretarului general, intr-un climat de incordare la care, pe masura ce regimul intampina dificultati, se adauga teama executantilor ca vor atrage mania conducatorului. Initiativa subalternilor se diminueaza pana la disparitie.”

La instaurarea sa in functia de presedinte, avea un singur scop in minte si anume: indepartarea cat mai accentuata de Moscova, mergand mult mai departe decat o facuse predecesorul sau, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cu ocazia primei vizite efectuate in Moscova (3-11 septembrie 1965) Ceausescu a cerut restituirea tezaurului dus in capitala rusa in 1916-1917 si a reamintit lui Brejnev si celorlalti lideri sovietici de angajamentul lui Lenin de a restitui poporului roman tezaurul confiscat, uimind astfel pe gazdele sale.

Individualizarea Romaniei in cadrul blocului sovietic s-a conturat si mai puternic in 1967 prin refuzul de a se conforma consemnului Moscovei de a rupe relatiile diplomatice cu Israelul in urma celui de-al treilea razboi israelo-arab si prin recunoasterea RFG si vizita lui Willy Brandt, in timp ce tarile-satelit ale Moscovei nu recunosteau decat RFG-ul. Aceste raporturi au conturat o imagine de maverick a Romaniei, asa cum o numeste d-l Constantiniu, si au atras tot mai staruitor privirile capitalelor vestice asupra Romaniei.

Mai putin spectaculoase au fost raporturile romano-americane. In timp ce Rusia il tratase cu ostentativa pe fostul presedinte Richard Nixon, Ceausescu l-a primit pe acesta la Bucuresti cu toate onorurile. La 26 iunie 1967 are loc o intalnire intre presedintele american Lyndon Johnson si primul-ministru I.Gh. Maurer.

Aceasta intensa politica externa este asociata pe plan national cu un “nou curs”. Desi handicapat de o vorbire deficitara, noul lider este primit cu buna-vointa. El se arata dispus sa asculte, se intalneste cu grupuri ale elitei cultural-stiintifice si se arata receptiv la innoire. Semnul cel mai graitor al acestui “nou curs” il reprezinta plenara CC din 22-25 aprilie 68, considerata de Dumitru Popescu drept “momentul maxim al procesului destalinizarii in Romania”. Plenara a reabilitat – specialitate a regimurilor comuniste – pe multi comunisti loviti in timpul lui Dej. Tot prin reabilitare, Ceausescu l-a inlaturat pe cel mai primejdios rival al sau, Alexandru Draghici. In timp ce Maurer a ramas premier, conducatorul de fapt al guvernului a fost numit Ilie Verdet, in postul de prim viceprim-ministru. Supervizarea organelor de securitate si a armatei a fost incredintata lui Vasile Patilinet, ca secretar al CC.

In primavara anului 1968 are loc vizita generalului de Gaulle in Romania (14-18 mai), eveniment ce-i sporeste prestigiul liderului comunist. Primirea a fost entuziasta. Generalul, care nu a contramandat vizita in ciuda evenimentelor amenintatoare din tara sa (“criza din mai ‘68”), a elogiat orientarea lui Ceausescu axata pe afirmarea si consolidarea independentei nationale.

Exprimarea cea mai curajoasa a politicii de independenta a liderului roman a fost cuvantarea acestuia din 21 august, cu prilejul invaziei Cehoslovaciei de catre URSS, Polonia, Bulgaria si Ungaria. La aflarea acestei vesti Ceausescu a reactionat prompt condamnand-o intr-un mod energic printr-o cuvantare din balconul CC al PCR, in fata unei multimi solidare cu el si determinata sa apere tara in cazul incalcarii frontierelor de catre armata sovietica. Acest moment a fost numit “his finest hour” – ceasul sau cel mai minunat.

Pe masura inmultirii zvonurilor asupra interventiei militare iminente a sovieticilor in Romania, SUA a inteles ca vor suferi o pierdere de prestigiu daca o a doua tara est-europeana ar cadea victima politicii de forta a Kremlinului. Presedintele Johnson a precizat intr-un discurs in fata producatorilor de lapte din San Antonio, Texas ca nu va permite nimanui sa dea drumul “cainilor razboiului”. Ziua urmatoare Moscova a dezmintit, pe canale diplomatice ca ar avea intentia de a invada Romania. Realtiile romano-sovietice au fost ulterior atenuate intr-o oarecare masura in urma discutiilor sovieto-slovace de la Moscova si in urma “normalizarii” situatiei Cehoslovaciei, constransa sa accepte totusi prezenta trupelor invadatoare pe teritoriul sau.

In scopul consolidarii pozitiei fata de Moscova, Ceausescu a facut prin ambasadorul sau numeroase referiri la o posibila vizita a presedintelui Richard Nixon in Romania. Demersurile au ramas initial fara ecou, pana cand liderul american a acceptat vizita fiind iritat de refuzul URSS de a interveni in solutionarea situatiei din Vietnam.

Vizita a reprezentat un succes major al celor doi presedinti: Ceausescu pentru statura de personalitate a vietii politice internationale si Nixon pentru initiativa de a patrunde in sfera de hegemonie sovietica. Un consilier al lui Nixon, H.R. Haldeman nota: “Presedintele il considera pe Ceausescu extrem de dibaci si de destept si a fost foarte puternic impresionat de el”. Cu acest prilej Ceausescu si-a asumat functia de transmitator al mesajelor americane catre China, aceasta din urma fiind tot mai interesata de normalizarea relatiilor cu Washingtonul, pe masura ce se deteriorau cele cu Moscova.

In timp ce politica proprie a Romaniei aducea presedintelui ei un prestigiu sporit, Ceausescu incepea sa renunte la liberalizare, care ii adusese o atat de larga adeziune in anii 1965-68. “Destinderea interna” impreuna cu ferma condamnare a invaziei in Cehoslovacia, adusese regimului sprijinul unor intelectuali trecuti prin inchisori cum ar fi Alexandru Ivasciuc sau Paul Goma