Sărăcia în Spațiul Românesc

Săracii din Ţările Române la începuturile timpurilor moderne.

În lumea românească sărăcia este endemică şi aproape voluntar asumată. Răspândită în întreaga societate, afişată ostentativ în păturile populare sau tăinuită cu grijă în cele avute, sărăcia acestei perioade nu pare totuşi să frizeze pauperismul. Ea trimite mai curând la mizeria cotidiană a unei lumi care, deşi aflată în pragul schimbărilor de structură, nu s-a hotărât încă să-l păşească. Lenea, dezinteresul, lipsa de iniţiativă sunt locuri comune ale acuzaţiilor aduse întregii societăţi, nu numai claselor populare. Încercările de a găsi diverse remedii sărăciei, în funcţie de nivelul social la care aceasta se manifestă, nu lipsesc, dar ele sunt timide şi nu pot produce rezultate spectaculoase. În plus, asistarea relativ organizată a sărăciei este în mod esenţial un fapt de viaţă urbană şi prin urmare, lipsit de un impact social eficace într-o lume prin excelenţă rurală, cum este lumea românească la începuturile timpurilor moderne. La ţară sărăcia e generalizată; mai mult, ea pare căutată şi afişată dacă nu cu ostentaţie, cel puţin cu obstinaţie. Ea poate funcţiona aproape protector. Este o constatare care apare la mai toţi observatorii realităţilor româneşti, de la Dimitrie Cantemir sau de la străinii care încearcă să se apropie de spaţiul românesc, precum contele d’Hauterive sau austriecii din Oltenia, până la doctorul Constantin Caracas ale cărui descrieri depăşesc deja semnificativ limita dintre secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea.

Generalizată şi aproape asumată, sărăcia din această perioadă nu devine vizibilă, în documente, decât probabil, în situaţiile limită. Săracul, că e vorba de cel de pe stradă sau de cel căzut în lipsuri materiale, originar fiind dintr-un strat social avut sau chiar bogat, e o prezenţă în general discretă în Ţările Române. La nivelul vocabularului social el se individualizează treptat, trecând de la personajul colectiv definit numai prin raportare la alte grupuri sociale, la individul marcat de propria sărăcie, boală, invaliditate. în general, termenii folosiţi nu sunt peiorativi. Adesea, ei apar însoţiţi de atribute care trimit către compasiune sau sugerează marea fragilitate a vieţii săracilor. Conotaţiile negative ale limbajului despre săraci apar la începutul secolului al XlX-lea şi privesc, în general, numai tipurile de săraci al căror fel de viaţă frizează delincventa. în spaţiul românesc şi în perioada de timp abordată aici, săracul e o prezenţă ştearsă poate, dar nu lipsită de locul şi rolul său în lume (ataşate simbolisticii creştine soterice a gestului miluirii); cu alte cuvinte, el nu e un marginal sau mai rău, un exclus; cei care aspiră la acest statut sunt tâlharul şi vagabondul.

Dacă gândirea politică a secolului al XVIII-lea european şi-a făcut o adevărată pasiune din dezbaterea pe teme sociale, nu aceleşi lucru se poate spune şi despre programele de guvernare fanariotă care, confruntate cu grave probleme financiare, militare şi de politică externă, abia dacă-şi mai puteau aminti că socialul (în accepţia restrânsă a termenului) există. La nivelul retoricii actelor domneşti, milostenia, iubirea de oameni şi de obşte sunt categoric prezente. La nivelul realităţilor sociale rezultatele sunt cu siguranţă modeste. Dincolo de toate acestea rămâne însă aspectul, foarte important, al asumării (fie şi parţiale) a săracului de către domnie ca stat. Chiar atunci când statul sau domnul nu acordaşi banii necesari ajutorării săracilor, se prescria în termeni adesea imperativi comportamentul pe care alte sectoare ale societăţii (biserica) trebuiau să-l adopte faţă de ei. Domnia, ca formă de reprezentare a statului, intervine târziu în organizarea asistenţei săracilor. Prezenţa ei în acest domeniu se face simţită prin eforturile de laicizare şi centralizare (pe fondul dominării laturii represive faţă de cerşetorii valizi) a sprijinului acordat săracului. Intervenţia domniei în opera de asistenţă poate trimite la problema dimensiunilor sărăciei în lumea românească. Dar, în egală măsură, ea e semnul tendinţelor de constituire şi consolidare ale statului modern, preocupat de luarea în stăpânire a tuturor palierelor vieţii sociale. În agitatul şi traumatizantul răstimp care vede conturându-se primele gesturi relativ coerente în ordinea asistării săracului, generozitatea principilor fanarioţi nu reprezintă probabil numai adoptarea unei mode, deşi cosmopolitismul acestora poate da seamă pentru o reală permeabilitate la ideile unui secol cu adevărat pasionat de discursul filantropic.