Sistemul normativ vicinal

Introducere

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 a constituit și mai constituie o preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru istoriografia românească și cea generală. Retragerea romană s-a petrecut destul de repede și într-un moment, când, raporturile dominator – dominați treceau printr-o perioadă liniștită, iar aporpierea dintre cele două părți căpătase o direcție nouă în procesul de romanizare.

Sistemul normativ vicinal

Așezările urbane

Retragerea aureliană nu a însemnat dispariția bruscă a urmelor fostei structuri statale de pe acest teritoriu. Deși a dispărut raportul administrație publică centrală – administrație publică locală, specific organizării statale, elemente ale fostelor unități administrativ-teritoriale romane, mai ales urbane, vor mai dăinui o perioadă.

Persistența obștii teritoriale încă din vremea dacilor și păstrarea nealterată a structurilor ei caracteristice presupune existența, în continuare, și a unui sistem juridic corespunzător, propriu populației autohtone, în pofida schimbărilor de terminologie și a unor influențe exterioare ocazionale; la aceasta se adaugă și contribuția nemijlocită a dacilor liberi care și-au păstrat modul lor de viață tradițională și instituțiile politico-juridice proprii.

Cuvintele de origine latină ca drept-dreptate, jude-judecie-județ-judecător, domn-domnie, indică o continuitate romană și în domeniul Dreptului, iar termenii de rudenie dovedesc același lucru în materie de familie, ca structură nucleară (bărbat, femeie, muiere, fiu/fică, frate soră, nepot/nepoată, socru/soacră, cumnat/cumnată). Lipsa unui organism statal autohton organizat și a unei puternice pături conducătoare proprii în perioada năvălirii populațiilor barbare, ca și faptul că Dreptul roman nu a fost aplicat peregrinilor din Dacia romană, în parte cu statut de dedictici și că romanii colonizați s-au folosit, în mare parte, de un Drept roman provincial, făcând ca persistența sistemului juridic roman să primească aspecte particulare. O serie de prevederi ce corespundeau intereselor întregii populații, ca de pildă o judicioasă distribuire a justiției în scopul înlăturării neînțelegerilor între locuitori, s-au putut păstra în cadrul procesului de sinteză juridică, reprezentând voința întregii colectivități; aplicarea acestor norme fiind asigurată nu prin forța de constrângere a Statului, ci a obștii în totalitatea ei, ele transformându-se din reguli de Drept scris în norme juridice cutumiare.

Astfel, orașele vor continua să existe încă multă vreme după această dată, fiind locuite, în condiții modeste, de o populație daco-romană. Numeroase vestigii ale civilizației urbane în secolele IV- VI s-au constatat la Sarmisegetusa, Potaissa, Napoca, Porolissum. În timp, apar orașele de tip burgus, ca așezări umane înconjurate de fortificații cu turnuri de apărare contra barbarilor. Viața urbană se ruralizează însă treptat. Arta și meșteșugurile nu se mai practică cu mijloacele tehnice de altădată, iar goții nu au fost interesați să se așeze în vechile orașe daco-romane, în condițiile în care așezarea în câmp deschis se potrivea mai bine cu organizarea lor gentilico-tribală. Deprinderile, confortul și mentalitățile urbane dispar treptat, chiar dacă această populație mai locuia încă în spațiul locativ al orașelor. Urmele decadenței se constată peste tot: nu se mai construiește nimic important, nu se mai ridică monumente, nu se mai pun inscripții, iar circulația monetară este mai mult decât anemică. Populația romanizată care în secolul al IV-lea era deja încreștinată, continuă să ducă un trai mult superior migratorilor, dar totodată, mult inferior epocii romane. Treptat, fenomenul ruralizării se manifestă nu doar prin decăderea civilizației urbane, ci și printr-un fenomen de migrare demografică dinspre vechile centre urbane spre mediul rural.

Obștea vicinală romanică

În marea lor majoritate, așezările rurale au dăinuit în perioada următoare retragerii aureline, fiind atestate în întregul spațiu carpato-danubiano-pontic în epoca secolelor IV-VII. Prezența lor este atestată atât în locuri retrase, cât și pe artere de mare circulație a oamenilor și a mărfurilor, pe văile râurilor, pe dealuri sau pe platouri, adică peste tot pe unde existau terenuri arabile și pășuni propice. Și asta în ciuda vremurilor extrem de tulburi din epoca marilor migrații.

Așezările rurale vor reprezenta pentru mult timp principala formă de organizare socio- economică, politică și administrativă. Acestea erau comunitățile vicinale, cu preocupări agro-pastorale, în cadrul cărora proprietatea comună asupra pământului arabil, pășunilor și pădurilor era la loc de cinste. Faptul că, după dispariția statului roman, pe acest teritoriu, nu s-a revenit la organizarea gentilico-tribală, a conferit un aspect aparte evoluției vieții socio-politice pe teritoriul României. Astfel, caracterul teritorial al obștilor vicinale din perioada ce a urmat retragerii administrației romane a făcut ca procesul de trecere la feudalism să capete la populația autohtonă o serie de particularități față de cel petrecut la popoarele vecine, unde trecerea la feudalism s-a făcut direct din organizarea gentilică. Continuitatea între obștea teritorială dacică, obștea teritorială romanică și după finalizarea etnogenezei, obștea sătească românească a marcat și diferențierea de civilizație între populația autohtonă și migratorii așezați aici temporar, organizați încă tribal.