Starea economică și socială a țărilor române în sec al XVII-lea

Secolul al XVII-lea înseamnă noi şi stăruitoare eforturi ale ţărilor române, pentru a-şi menţine şi consolida, pe cât posibil, poziţiile, în conjunctura cunoscută- aceea a dominaţiei Înaltei Porţi şi a unor repetate presiuni militare şi politice ale imperiarilor asupra Transilvaniei. La redeschiderea problemei orientale, după asediul Vienei (1683), o dată cu prima retragere teritorială otomană de mari proporţii, ţările române acţionează pe diferite scheme politico-diplomatice, spre a-şi asigura continuitatea în noul raport de forţe, cu ţelul final al nuei restaurări a independenţei depline, ţel care nu poate fi însă realizat. Perioadele cele mai active sunt domniile lui Radu Şerban care continuă alianţa cu imperialii, apoi acelea ale lui Matei Basarab, Gheorghe Rakoczy I şi fiul acestuia Gheorghe Rakoczy II, constantin Şerban Basarab, Mihnea al III-lea şi Gheorghe Ştefan (deci în anii 1633-1659) şi, mai târziu, cârmuirile lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu şi Dimitrie Cantemir ( 1678-1714).

Transilvania, principat autonom sub suzeranitatea Porţii (ca şi celelalte două ţări române) caută, în tratate succesive, să-şi reglementeze raporturile cu Austria hasburgică. Transilvania perticipă şi la coaliţia antihasburgică în războiul de 30 de ani semnând o alinanţă cu Suedia şi Franţa ( la Alba Iulia, 1643 ) şi este prezentă la reglementarea generală a păcii, prin tratatul din Westalia (1648 ).

Se accentuează colaborarea dintre ţările române: experienţa istorică arătase necesitatea conjugării eforturilor.

Cooperarea politico-militară a ţărilor române, reeditând-o, într-un fel, pe aceea din deceniul precedent sub Mihai Viteazul, a fost copromisă de ambiţiile lui Gabriel Bathory, care invadează Ţara Românească.

Ca şi în etapa precedentă, producţia bunurilor materiale se desfăşoară în cea mai mare parte, în sectorul agricol ( inclusiv creşterea animalelor ) care cunoaşte o oarecare dezvoltare extensivă şi aclimatizarea unor plante noi. Meşteşugurile sporesc ca specializare, iar o parte din frăţiile de meşteşugari muntene sau moldovene evoluează către organizarea în breazlă, cu ierarhizările corespunzătoare.

Sub raportul agricol, trebuie subliniată introducerea, la începutul secolului al XVII-lea, a unei plante noi, porumbul, originar din America Centrală ( Mexico ). Răspândirea, relativ rapidă, a acestei plante pe întreg pământul românesc, ajungând astăzi să întreacă, sub raportul suprafeţei cultivate şi a producţiei, grâul, se explică prin îmrejurarea că mămăliga din mălaiul sau făina de porumb e superioară la gust şi ca putere nutritivă mămăligii din făina de mei, pe care poporul nostru a cunoscut-o, alături de pâinea de grâu, din cele mai vechi timpuri, din preistorie.

Tot în secolul al XVII-lae aduce tutunul ; în Moldova, dijma din această cultură este amintită în 1688.

Vitele constituie, ca şi în perioadele anterioare, marfa cu pondere cea mai mare în negoţul extern.

Sporesc ştirile scrise asupra lucrărilor agricole. Tehnica viticolă- cuprinzând alegerea şi pregătirea terenului, plantarea viţei, îngrijirea plantaţiilor noi şi a viei pe rod- este asemănătoare aceleia din alte părţi ( Franţa, Spania ), fiind, după toate probabilităţile, aproximativ aceeaşi şi în epocile anterioare ( secolele XIV-XVI ).

Organizarea meşteşugarilor în bresle şi primele statute datează pentru Ţara Românească şi Moldova, din secolul al XVII-lea. Cele dintâi menţionate în documente, sunt acelea din Roman la 1641 ( blănări, croitori, bărbieri, abagii şi cojocari ), şi din Bucureşti, la 1668 (bărbierii ). Ca şi în alte ţări, ierarhia profesională cuprinde pe ucenic, calfă şi meşter, iar conducerea breslei o exercită starostele ( ţeh- meşterul ) şi vătafii.

Numărul meşteşugurilor creşte sensibil : între 1600 şi 1700, el urcă la oraşe, în Ţara Românească şi Moldova, de la 44 la 83 ( aproape dublu ), la sate de la 17 la 55, iar pe domeniile boiereşti, de la 21 la 45 ( în toate cazurile fiind vorba de meseriile atestate în documente ).

Tot în secolul al XVII-lea găsim primele manufacturi de seamă în Ţara Românească : Matei Basarab înfiinţează pe Valea Oltului o „ moară de hârtie „ ca materie primă servind cârpa şi, la nord de Târgovişte, o manufactură de sticlă ; reia apoi exploatarea minelor de aramă din judeţul Mehedinţii şi a celor de fier, din judeţul Gorj, la Baia de Fier. În Moldova, în ţinuturile Hârlău, Cârligătura şi Vaslui, se produce, prin arderea înăbuşită a lemnului unei verietăţi de stejar, potoasă caustică- potaş, cum îi spuneau localnicii- care se exportă spre Constantinopol şi, prin Danzig, în apusul Europei.

În Transilvania, „ morile de hârtie „ existente încă din secolul al XVII-lea, şi anume la Braşov, lângă oraş ( 1546 ), la Cluj şi la Sibiu, au continuat să funcţioneze şi în secolul al XVII-lea; „moara de hârtie” de lângă Braşov devine celebră şi prin bătăliile care au avut loc, în preajma ei, între armatele lui Radu Şerban şi acelea ale lui Moise Szekely şi Gabriel Bathory.

Continuă tranzitul de produse orientale prin ţările române spre Polonia- cuprind vite- ovine,- brânzeturi, miere, ceară, piei, seu, sare, lemn de construcţie. La importurile-din Imperiul otoman, din Orientul mai indepărtat şi din unele ţări central europene: bumbac, mătăsărie, pânzeturi, postavuri, blănuri scumpe ( samur, sângeap, cacom ), piei, şofran, piper, lămâi, smochine, stafide.