Tezaurul României

28 iulie 1914 - un moment anunțat de evoluția relațiilor internaționale începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Un moment ce este socotit rezultatul sporirii nemuțumirilor marilor puteri ale vremii cu privire la delimitarea sferelor de influență. Un moment declanșat de atentatul de la Sarajevo și de decizia Austro-Ungariei de a adopta o atitudine belicoasă față de un stat pregătit să suporte prevederile unui ultimatum zdrobitor-Serbia. Asasinatul a amorsat tensiunea care exista în Europa și a devenit cauza imediată a declanșării primei mari conflagrații mondiale.

Un moment în care realitatea obiectivă a fost puternic influențată de deciziile politice asumate de șefi de stat cu personalități puternice, convinși că numai o astfel de acțiune militară va da măsura recunoașterii poziției lor internaționale. Un moment pe care îl putem socoti și rezultatul unei lupte între orgolii puternice și al unei defectuoase comunicări între factorii politici decisivi. Un moment perceput ca o angajare entuziastă, dar care a provocat mai întâi un sentiment de surprindere, chiar de stupoare Europei.

Alternative diplomatice și militare pentru România

Declanșarea primului război mondial a pus diplomația românească în fața unor provocări ale căror rezolvări impuneau luarea unor hotărâri decisive. Poziția regelui Carol I de a păstra, în ciuda așteptărilor, neutralitatea, a determinat reacții atât în mediul politic intern, cât și la nivelul factorilor politici externi și ai reprezentanților blocurilor militare.

La mijlocul lunii iulie 1914, împăratul austriac Franz Joseph și împăratul german Wilhelm al II-lea, au cerut lui Carol I să ia poziție față de conflictul ce se declanșase în Europa . La consultările din țară, regele se pronunța vehement pentru respectarea tratatului, în timp ce majoritatea politicienilor români declarau că nu se poate intra într-un război de partea austriecilor. În cele din urmă, la Sinaia, a fost convocat un Consiliu de Coroană în ziua de 21 iulie 1914 . Suveranul a fost susținut doar de Petre P. Carp , în timp ce majoritatea s-a pronunțat ca România să adopte o poziție oficială de neutralitate în acest conflict. Poziția liderului conservator a fost aceea de a trata cu ușurință puternicul sentiment al opiniei publice , numindu-l irelevant și și-a exprimat lipsa de interes față de situația românilor din Transilvania . În comunicatul oficial ce a fost remis la finalul Consiliului de Coroană se preciza că atitudinea de neutralitate a României era motivată de faptul că nu fusese prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, așa cum era prevăzut în tratat, iar Austro-Ungaria nu a fost atacată. Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I s-a stins din viață, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei .

Așadar, în noul context, primul ministru Ion I.C. Brătianu a devenit figura centrală a vieții politice, asumânu-și și responsabilitatea politicii externe a României . Deciziile sale au influențat destinul istoric al României, iar ehilibrul pe care a încercat să îl păstreze, până la un punct, între cele două orientări a făcut totuși dovada abilitățior sale politice. Acum atât Antanta cât și Puterile Centrale au sperat în atragerea României de o parte sau de cealaltă. Demult nu mai contau doar legăturile familiei regale a României cu Germania, repectiv cu Anglia și Rusia, acum alte interese și opțiuni era necesar să fie luate în calcul. Cântărind consecințele acestui gest dar și așteptările politice ale românilor, perioada neutralității a reprezentat o permanentă preocupare pentru găsirea unei formule cât mai potrivite dorințelor de afirmare a statului român ca factor decisiv în echilibrul european al momentului, în respectul poziției majorității animate de spiritul național.

Legăturile României cu statele membre ale Antantei au căpătat noi dimensiuni, marcând tocmai poziția însemnată a acesteia în politica europeană. Rolul său a crescut pe măsură ce se întrezărea posibilitatea realizării unității naționale, printr-o schimbare a politicii externe românești .

Desfășurarea acțiunilor interne și internaționale în perioada următoare nu au făcut decât să polarizeze societatea românescă și să sporească tensiunile dintre cele două grupări simpatizante a celor două blocuri militare. Un singur lucru era cert: era numai o chestiune de timp ca România să fie angrenată în marele război. Societatea se pregătea.

Din punct de vedere militar au circulat în mediile politice și militare, două variante de planuri de acțiune, ambele plecând de la premisa unei intervenții armate iminente. Una dintre acestea, propusă de generalul Ioan Culcer, a fost contestată vehement la momentul respectiv, deși ulterior a părut o variantă înțeleaptă. Cu experiența acumulată în timp prin promovarea fiecărui grad militar și funcție până la cea de inspector general al Armatei Române , prin implicarea directă în ridicarea sistemului de fortificații al Bucureștiului sub îndrumarea generalului belgian Alexis Brialmont , generalul Culcer a fost inițial printre cei care militaseră pentru neutralitate, deoarece cunoștea situația dezastruoasă a armatei, slab echipată și înarmată .

El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acțiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi, cu o armată cu numai cu puțin peste 600 000 de oameni, atât de slab pregătiți. La nord ne apărau Carpații, a căror pază se putea obține cu efective reduse . Acțiunea trebuia deci începută în viziunea generalului Culcer, printr-o ofensivă puternică spre sud și realizată joncțiunea cu trupele franco-anglo-grecești care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarrail. Considera că după ce ar fi fost nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareșalul von Makensen, și numai după aceea, trebuia a se ataca spre nord, cu forțe reunite franceze, ruse, române și engleze . Concepția sa militară nu a fost însușită, dar s-a văzut că nu greșise când anticipase că România nu va putea lupta pe două fronturi .

Cea de-a doua alternativă, cea care a și fost pusă în practică, a avut în vedere mai mult starea de spirit a populației decât necesitățile militare . Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul ce va fi mai pe urmă, rămânea de văzut.

Sfârșitul neutralității. Campania armatei române în 1916

Hotărârea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916 a reprezentat un moment istoric semnificativ pentru poporul român. El a fost în egală măsură voință politică și angajare militară. Deschiderea frontului pe linia Carpaților cu continuarea pe linia Dunării punea însă serioase probleme de susținere cu efective și tehnică militară. În aceste condiții, după ofensiva românească pe frontul de nord declanșată la15/28august, contraofensiva trupelor germane și austro-maghiare a creat serioase probleme armatei române. Un mare dezavantaj pentru armata română era faptul că trebuia să susțină un front lung de aproape 1500 km. Pentru a evidenția acest aspect trebuie amintit că frontul francez avea 700 km fiind apărat de 4 milioane de ostași, cel italian de 600 km avea un milion și jumătate de luptători, iar cel rusesc cu o lungime comparabilă cu cel românesc avea patru milioane de soldați, în timp ce frontul românesc de 1500 km avea numai 600.000 de oameni .

Intrarea României în război s-a făcut în urma semnării la 17 august 1916 de către premierul Ion I. C. Brătianu a două tratate cu Anglia, Franța, Rusia și Italia, unul politic și unul militar. Prin cel politic i se promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar. Cel militar stipula ca armata română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susținută în operațiunile din Ardeal de o ofensivă rusă pe frontul austriac, frontul de pe linia Dunării să fie detensionat de deschiderea celui de la Salonic, precum și susținerea cu tehnică militară și asistență la nivelul Marelui Stat Major pentru sincronizarea operațiunilor militare.

Intrarea de facto în război s-a produs la 27 august când România a declarat război Austro-Ungariei . Acest lucru a provocat un impact deosebit în evoluția evenimentelor politico-militare, ca și a raporturilor dintre partenerii din ambele tabere beligerante.

În urma acestei declarații, armata română a trecut Carpații prin 18 puncte. Planul de război al armatei române era: eliberarea Transilvaniei și organizarea defensivei înspre Bulgaria. El fusese elaborat de Marele Stat Major român încă din iulie 1916 și oficial se numea Proiectul de operațiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale și a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înțelegere, cunoscut și sub numele de Ipoteza Z .

Principalele obiective încredințate armatei române erau ambițioase, dar, după cum aveau să arate curând evenimentele, nerealiste . Conform planului adoptat, în Transilvania erau concentrate trei armate: Armata I condusă de generalul Culcer, Armata a II-a comandată de generalul Averescu și Armata a IV-a a generalului Prezan, iar Armata a III-a împreună cu forțele rusești susțineau frontul defensiv dinspre Bulgaria (în principal cel din Dobrogea).

În urma primirii Directivei Operative nr.1 și a Ordinului nr.2765 din 13/26 august 1916 al Marelui Stat Major efectivele Armate I au trecut la ofensivă . A început astfel epopeea românescă din timpul primului război mondial, care a cuprins șarje ofensive, retrageri dureroase, rezistență eroică, impuneri umilitoare, decizii dificile.

După un debut de succes realizat prin atacul-surpriză al armatelor românești (constituit ca un real avantaj), eliberarea orașelor de peste Carpați, Brașov și Sibiu a fost urmată de o decizie neinspirată: operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operației de la Flămânda, ea insăși urmare a evoluției operațiunilor militare după eșecul de la Turtucaia. Aceasta a avut importante consecințe negative asupra moralului trupelor și pentru opinia publică, dar și pentru stabilirea unui nou plan de acțiune care să țină cont de realitatea militară a momentului.