Tratatul de Alianță din 1833

TRATATUL DE ALIANTA ÎNTRE PUTERILE CENTRALE SI

ROMÂNIA DIN 1883

Pentru a-si asigura frontiera sudica, Austro-Ungaria în lupta sa cu Imperiul Rus, este nevoita sa aspire la încheierea unui tratat cu România.

Înainte de a încheia tratatul cu România din 1883 aceasta obtinuse doua mari succese în ceeea ce priveste asigurarea granitilor, si anume, în 1881încheie o alianta austro-sârba, si în 1882 creeaza împreuna cu Italia Tripla Alianta, si singurul semn de întrebare în acel moment ramânea România. Din moment ce, dupa 1881, atitudinea României interesa cu atât mai mult cu cât era plasata între cele doua semnatare ale tratatului din acel an, Austro-Ungaria si Serbia, pe de o parte, si Imperiul tarist si Bulgaria aflata sub influenta rusa, pe de alta parte. În consecinta, la 19 august 1883, Bismarck a pus destul de direct chestiunae unei apropieri a României fata de Tripla Alianta. Întrucât se anuntase pentru vara o vizita a lui Carol I la Curtile austriaca si germana, cancelarul si-a pus problema daca ea nu ar constitui un bun prilej în acest sens. Adresându-se printului von Reuss, ambasadorul german la Viena, el considera necesar sa puna „chiar de pe acum” întrebarea confidentiala privind posibilitatea si utilitatea atragerii estului Europei spre Tripla Alianta. Pe primul plan era pusa o apropiere a României, cea a Serbiei( aliata totusi cu Austro-Ungaria) si Turciei fiind plasata pe planul al doilea.

Documentul arata limpede ca initiativa unei apropieri a României de Tripla Alianta apartine cancelarului german. Ea a gasit un ecou favorabil la diplomatia austro-ungara, care urma, de altfel, sa fie principala beneficiara a unei asemenea apropieri. În discutia pe care a avut-o cu printul von Reuss, ministrul de externe austro-maghiar, contele Kalonky, a aratat ca, de comun acord cu suveranul sau, el „a avut de mult în vedere o apropiere a României a carei intrare în „Liga pacii” ar umple o fisura foarte importanta” si ar consolida esential aceasta alianta. Apropierea nu a fost însa posibila, datorita nu numai atitudinii României în problema Dunarii, ci si a faptului ca guvernul roman nu a facut nici un pas care sa arate dorinta de a o realize. Aprecierea ultima este revelatoare în legatura cu initiativa aliantei României cu Puterile Centrale. O lumina si mail impede o arunca aici nota marginala a lui Bismarck în legatura cu aprecierea lui Kalnoky: „Aceasta nu are importanta, problema este daca avem sau nu nevoie de ei, cu sau fara un asemenea pas”. De altfel, si ministrul austro-ungar se arata preocupat, în discutia amintita, de gasirea posibilitatilor concrete ale unei apropieri. Dupa parerea sa, desi îi sunt favorabili, regale este prea slab, iar Dimitrie Sturza, ministrul de atunci al Afacerilor Externe, nu are influenta. Prin urmare, el considera ca apropierea va fi realizata, daca va fi câstigat pentru aceasta cauza Ion C. Bratianu, considerat singurul capabil sa dea o garantie pentru consolidarea unei asemenea apropieri.

Initiativa unei apropieri a României de Puterile Centrale a pornit deci de la Berlin, ea gasind un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la Bucuresti. Ce-i drept, atitudinea lui Kalnoky pare surprinzatoare daca avem în vedere încordarea ce survenise în raporturile româno-austro-ungare în vara anului 1883. Într-un cunoscut si mult comentat discurs tinut la un mare banchet dat cu ocazia dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare la Iasi, senatorul Petre Gradisteanu si-a exprimat speranta ca regale „va recuceri acele pietre pretioase care lipsesc înca coroanei” domnitorului moldovean.

Afirmatii de acest gen erau curente într-o perioada în care apelul la argumentul istoric constituia o obisnuinta. Dar cuvântarea lui Gradisteanu , rostita si în cadrul unei manifestari oficiale, a stârnit o vie reactie, mai întâi a presei, apoi a diplomatiei din monarhia dualista. Un cunoscut ziar din Pesta a considerat, fara o prea buna familiaritate cu istoria veacului al XV-lea, ca Gradisteanu a facut referire la teritoriile românesti aflate sub stapânirea Ungariei. Presa din Viena a dezvoltat ideea ostilitatii românilor fata de monarhia dualista . Ca urmare a presiunii diplomatice, guvernul român a fost nevoit sa se desolidarizeze de Gradisteanu printr-o declaratie oficiala, dar disputa a mai continuat un timp.

Vara anului 1883 reprezentase astfel, unul din cele mai încordate momente din istoria relatiilor româno-austro-ungare.

Între aprecierile lui Kalnoky din discutia amintita cu von Reuss si atitudinea oficialitatii austro-ungare apare astfel o neconcordanta. Ea este însa numai aparenta, diplomatia vieneza folosind „ incidentul Gradisteanu” si pentru a demonstra la Bucuresti pericolul unei atitudini ostile fata de monarhia dualista. Impunerea unui ton agresiv în presa austriaca tocmai de catre Kalnoky, vizitarea la începutul lunii august de catre generalul Beck, seful statului major, a fortificatiilor din Transilvania si a trecatorilor Carpatilor sunt argumente convingatoare în acest sens. Presiunile diplomatie vieneze puteau, fireste, sa duca si la accentuarea îndepartarii României; este probabil ca interventia amintita a lui Bismarck a fost detrminata si de necesitatea înlaturarii unui asemenea pericol. În acelasi timp însa, ele trebuiau sa demonstreze guvernului român riscurile unei îndepartari de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorita evolutiei raporturilor dintre Sofia si Petersburg; tocmai în aceasta perioada între principele Bulgariei Alexandru de Battenberg si generalii rusi intervenise o ruptura, ceea ce a facut sa domneasca temerea unei interventii ruse la sud de Dunare si a implicatiilor pe care ea putea sa le aiba asupra României.