Tratatul de Pace de la Berlin

Introducere.

Tratatul de pace de la Berlin a fost semnat la 13 iunie-13 iulie 1878 şi reprezintă documentul internaţional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877-1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a reduce astfel influenţa obţinută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Congresului de pace de la Berlin s-a recunoscut de jure independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului.

Participanţii la Congresul de pace de la Berlin.

Tratatul de la Berlin, emis la 1/13 iulie 1878, având ca părţi contractante reprezentanţii Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei, Franţei, Imperiului Otoman, Italiei şi Rusiei a fost redactat în urma lucrărilor Congresului de Pace ţinut între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878.

La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Erijat în arbitrul Europei, Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, a cântărit atent şansele ce se ofereau Germaniei în obţinerea supremaţiei pe continent şi a contribuit decisiv la mersul lucrărilor Congresului şi la hotărârile luate. El a adus la masa tratativelor atât pe foştii beligeranţi – Imperiul Otoman şi Rusia -, cât şi marile puteri.

Pentru a putea analiza implicaţiile hotărârilor produse în urma Congresului trebuie să facem o scurtă retrospectivă privind contextul în care s-au purtat negocierile. Prin păstrarea statu-quo-ului european şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile puteri se fereau să aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru sfere de influenţă şi control. Ea devenise mai acută după 1870, o dată cu modificarea echilibrului de forţe pe plan european, prin înfrângerea Franţei la Sedan, denunţarea de către Rusia a clauzei Tratatului de la Paris din 1856, ce privea neutralitatea Mării Negre, prin constituirea Alianţei celor trei împăraţi (1873), dar mai ales prin Acordul de la Reichstadt (26 iunie/8 iulie 1876) şi Convenţia secretă de la Budapesta (3/15 ianuarie 1877). Acordul verbal secret de la Reichstadt dintre Franz-Joseph şi Alexandru al II-lea realiza o adevărată împărţire a Balcanilor în eventualitatea dezmembrării Imperiului Otoman. Astfel, Austro-Ungaria obţinea Bosnia-Herţegovina, iar Rusia sudul Basarabiei pierdut în urma războiului Crimeei; România, Serbia şi Muntenegru deveneau state independente, iar Bulgaria, Rumelia şi Albania, autonome. Cele stipulate mai sus se regăsesc şi în Convenţia secretă de la Budapesta, ce confirmă independenţa pentru cele trei state balcanice, iar pentru Grecia prevedea o creştere teritorială prin alipirea Cretei, Tesaliei şi a unei părţi din Epir.

Convocat sub presiunea diplomaţiei engleze şi austro-ungare, nemulţumite de prevederile Tratatului de la San Stefano, ce „a bulversat echilibrul marilor puteri în Europa centrală, sud-estică şi Asia mică” , Congresul avea să confirme, prin consecinţele generate de hotărârile sale, caracterul european al vechii „chestiuni orientale”. Formă juridică a noii stări de fapt, rezultată în urma conflictului din Balcani, el a constituit totodată şi o etapă importantă în lungul şi dificilul proces de afirmare a naţiunilor din sud-estul Europei, frânat sau impulsionat, după caz, de rivalităţile între marile puteri.

Pornind de la disensiunile dintre „garanţii” ordinei europene se observă o deplină libertate de apreciere şi de acţiune a fiecărei puteri, demonstrând, o dată în plus, că îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici.

Mulţumit de cursul evenimentelor, Bismarck, putea de acum să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa tratativelor.

Prevederile Tratatului de pace de la Berlin.

Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, România, Serbia şi Muntenegru deveneau state independente. Deşi participarea României la război fusese efectivă şi în mare parte decisă, iar contribuţia sa materială şi umană însemnată, recunoaşterea independenţei va avea loc în mod unilateral şi condiţionat, după îndeplinirea de către România a clauzelor inserate în Tratat - Art.43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole .

Este vorba de cedarea către Rusia a sudului Basarabiei cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Izmail, teritoriu „care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari – Stambului” - Art. 45. Principatul României retrocedează m.s. împăratul Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului .