Universitarii Români și Peregrinările Academice în Perioada Interbelică

Datorită tarelor învăţământului superior românesc, dar mai ales a mirajului reprezentat de apusul Europei, universităţile străine au deţinut vreme îndelungată monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Fără îndoială, se poate estima că la sfârşitul secolului al-XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al–XX-lea, aproape toată elita culturală şi politică, profesori universitari, înalţi funcţionari, miniştri şi membrii cabinetelor ministeriale au urmat filiera studiilor în străinătate.

Trecerea printr-o universitate europeană de prestigiu a fost considerată un obiectiv demn de urmat, pentru desăvârşirea unei formaţii de calitate. Ţelul esenţial al tuturor tinerilor cu aspiraţii elevate, a devenit în această perioadă, obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat, ca instrument al carierei, ceea ce reprezenta atestatul incontestabil al competenţelor, aptitudinilor şi calităţilor intelectuale, dar înainte de toate era garantul reuşitei sociale.

Studiile în Occident au devenit, aşadar pentru mulţi dintre tinerii români atât un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât şi o modalitate de a se afirma şi de a dobândi atuul primordial în câştigarea unei poziţii sociale remarcabile, poziţie obţinută prin frecventarea unei universităţi apusene ce deţinea un capital atribuit, astfel încât studiosul primea beneficii, doar prin simplul fapt că era posesorul unei diplome de la Paris, Berlin sau Viena, deşi pregătirea individului nu acoperea întotdeauna prestigiul acelui atestat.

Plecând de la aceste deziderate, fiecare individ în trasarea şi desăvârşirea traiectoriei umane şi profesionale, este produsul unor conjuncturi, cât şi a unor serii de proiecte şi strategii, care desemnează organizarea şi mobilizarea mijloacelor pentru atingerea acestui obiectiv. În condiţiile date, etapele iniţierii academice au la bază aportul familiei, aşa cum subliniază şi Ion Petrovici, profesor universitar la Universitatea din Iaşi, în memoriile sale, insistând în Pedagogia mamei mele, asupra importanţei bazei educaţiei primite în familie. Totodată, şi alte personalităţi subliniază aportul familiei în formarea şi afirmarea lor profesională, intelectuali precum A.D.Xenopol, care atribuie tatălui multe din elementele definitorii ale educaţiei sale, ca istoric, asemenea lui Tudor Vianu sau C.Rădulescu-Motru, care primesc la rândul lor primele îndrumări de la părinţi.

Cealaltă Europă a constiuit astfel, principala sursă de pregătire profesională, fiind un spaţiu de atracţie şi referinţă cu implicaţii majore în modernizarea societăţii româneşti, tinerii îndreptându-şi atenţia spre modelele sociale şi intelectuale central şi vest europene, în timp ce statul român a pus în practică un sistem de formare în afară a elitei intelectuale autohtone, cu condiţia ca bursierii să revină în ţară şi să promoveze standardele educaţionale şi ştiinţifice occidentale.

Pe de altă parte, frecventarea unui centru universitar de renume din vestul Europei constituia o sursă indicată de îmbogăţire culturală, şi totodată o distanţare faţă de moravurile şi ideile preconcepute existente în ţară, constituind în acelaşi timp şi o bună cale de socializare. În aceste condiţii se explică plecarea studenţilor români spre Apus, plecare ce se datora, în primul rând diferenţelor de ofertă universitară, apoi efectului de dominaţie pe care îl exercita Occidentul asupra întregii Europe de sud-est, ca urmare a unei dezvoltări socio-economice şi a unei modernizări culturale inegală între diverse regiuni şi ţări ale continentului. Acest lucru a fost subliniat cu obiectivitate de Alexandru Lapedatu, fost student al Universităţii din Iaşi, care nu a urmat o specializare în vreun centru european, dar ajuns profesor universitar şi deţinând mai multe mandate ministeriale în domeniul Cultelor, avea să regrete după o vizită în Germania, lipsa contactului cu Apusul din anii studenţiei. Astfel, este subliniat nivelul scăzut al învăţământzului românesc şi lipsa echipamentelor universitare moderne, care nu puteau satisface exigenţele educaţiei europene, la începutul secolului al-XX-lea. Semnificativă în acest sens este şi oferta universitară europeană faţă de cea naţională, astfel încât dacă Germania deţinea 21 de universităţi, Franţa 15, iar în Elveţia fiinţau în aceeaşi perioadă 7 centre universitare, România nu avea decât 2 astfel de stabilimente, până la finele primului război mondial.

Un alt motiv de specializare din afară, era conservatorismul românesc, reticent la disciplinele moderne, generând adesea conflicte între generaţii şi grupuri socio-profesionale. Peregrinările studenţimii româneşti se datorează inadaptării ofertelor naţionale faţă de cerere, centrele naţionale fiind rudimentare, bibliotecile modeste, în vreme ce laboratoarele fiinţau într-un număr foarte mic şi erau prost echipate. Totodată multe specializări erau inexistente în programa locală, în vreme ce oferta universitară occidentală era însoţită de o mai mare diversitate culturală.