Venirea la putere a conservatorilor în 1891

În contextul demisiei guvernului condus de George Manu, la 15 februarie 1891, regele primește sfatul acestuia de a-l înlocui cu generalul I. Em. Florescu. Trei zile mai târziu guvernul este remaniat prin intrarea în minister a lui Nicolae Blaremberg și a lui Alexandru Vericeanu, fapt care aduce Partidul Conservator în pragul unei revolte interne. Odată cu deschiderea Camerelor, însă, începe atacul contra generalului Florescu și a lui G. Vernescu, la semnalul grupării conservatoare așa zis „concentrată”, care îi cere lui Lascăr Catargiu să-și asume președinția cabinetului, deoarece ea voia, „Un șef, o direcție, un program!”.

Evenimentele au luat turnură interesantă, prin demisia lui L. Catargiu și a aliaților săi, Iacob Lahovary și Const. Olănescu din guvern. Situația devine oarecum ridicolă prin încercările inconștiente ale generalului Florescu de a completa cabinetul cu oameni aduși doar pentru figurație, combinație care în cele din urmă eșuează.

În momentul căderii guvernului Florescu, la 24 noiembrie 1891, regele ar fi putut să-i aducă la putere pe liberalii conduși de Dumitru Brătianu, însă ostilitatea acestora față de Puterile Centrale, faptul că unitatea din interiorul partidului era doar aparentă și lipsa unui lider unanim recunoscut, au oferit argumentele necesare să nu o facă. Astfel, puterea i-a fost oferită lui L. Catargiu, care trebuia să obțină și concursul junimiștilor, reprezentați prin P. P. Carp. Ambii lideri au stabilit că primul lucru care trebuia făcut era obținerea decretului de dizolvare al camerelor, pentru a avea o majoritate mai omogenă, în lipsa căruia junimiștii nu ar fi intrat în guvern.

Regele nu a primit însă dizolvarea, iar L. Catargiu este pus în fața faptului împlinit: dacă voia puterea trebuia să formeze un guvern fără junimiști. Încă un motiv pentru liderul conservator să acuze „sistemul nenorocit” de distrugere al partidelor, făcând desigur trimitere la rege, pe care-l vedea ostil, neînțelegând decât sumar de ce . Totuși, la 27 noiembrie, L. Catargiu formează un nou cabinet în care el deținea președinția și Internele, gen. Manu Domeniile, Al. Lahovari era ministru de Externe, Al. Știrbei la Finanțe, gen. I. Lahovari ocupa funcția de ministru de Război, C. Olănescu era ministrul Lucrărilor publice, Dimitrie Sturza la Justiție, iar Take Ionescu la ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice. Însă, în ședința din Camera Deputaților de la 9 decembrie s-a votat o moțiune de blam prezentată de Aristide Pascal și Nicu Fleva, ea impunându-se cu 78 de voturi contra 74. Două zile mai târziu, în ședința din 11 decembrie, președintele Consiliului, L. Catargiu, citește mesajul regal prin care se decretează că „adunările sunt și rămân dizolvate”, ele fiind convocate pentru data de 24 februarie 1892, în sesiune extraordinară .

Carol I realizează că fără decretul de dizolvare pretins, junimiștii nu ar fi intrat în guvern, astfel încât, după ce acceptă decretul, L. Catargiu se prezintă cu un nou cabinet în care au intrat junimiștii: P. P. Carp la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, Menelas Ghermani la Finanțe și Al. Marghiloman la Ministerul Justiției, fiind excluși generalul Manu, Al. Știrbei și D. Sturdza .

Guvernul avea să fie numit, pe drept, de către rege „unul dintre guvernele cele mai competente și civilizate din câte a avut România”, iar de către Titu Maiorescu, deși nu făcea parte din el, ca fiind „adevăratul și definitivul minister conservator”, și adăugând: „cu greu se va mai găsi în vremurile noastre o împrejurare a atâtor bărbați de autoritate cărora să li se poată încredința resorturile ministeriale conform competenței fiecăruia dintre ei”. Această formulă junimisto-conservatoare a ținut 4 ani, până în 1895, fiind unul dintre cele mai competente și prolifice guverne pe care le-a avut România .