Albania în perioada comunistă

Introducere

Experienţa comunismului a început o dată cu revoluţia bolşevică din 1917, condusă de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924), conducătorul partidului bolşevic. Denumit propagandistic „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, acest eveniment a fost într-adevăr unul „epocal”, în sensul că a deschis o nouă epocă în istoria modernă: apariţia unui sistem de organizare socială anticapitalist şi polarizarea lumii în două tabere aproximativ egale, ceea ce a dus, după al doilea război mondial, la aşa numitul „război rece” (o formă specifică de organizare a relaţiilor internaţionale şi a raportului de putere în plan mondial.

Caracterizarea generala a procesului. După al II-lea razboi mondial lumea a fost împarţită dupa expresia lui Jdanov în două lagăre: lagărul comunist şi cel capitalist. În fiecare lagăr exista o super putere: SUA şi URSS. În mai puţin de cinci ani (1945-1949), sistemul comunist înregistrează un avans extraordinar în lume. În 1939, numai URSS-ul si protectoratul sau, Mongolia exterioară, se puteau revendica de la ideologia marxistă. Imediat dupa Revoluţia bolşevica din 1917, comuniştii au încercat sa pună mâna pe putere în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria, dar încercarile lor au eşuat. Iar în ţările unde partidele comuniste erau bine implantate - ca în Franţa - , speranţa declanşării revoluţiei se diminuase treptat, ca urmare a însăşi politicii Kominternului. Însă dupa zece ani de la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, comuniştii se aflau nu numai in fruntea Uniunii Sovietice şi Mongoliei, dar şi la conducerea a opt state din Europa de Est şi meridională ( Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia) şi, în Asia, în fruntea Chinei populare şi a Republicii Democrate Coreene.

În Albania partizanii s-au folosit de multă abilitate, de înfrîngerile catastrofale suferite de forţele naziste în Balcani, şi la 23-24 octombrie 1944 Barat hotărăşte instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, fără adversari, comuniştii au obţinut 93,88% din totalul sufragiilor. Noul lor guvern a proclamat la 11 februarie 1946 Albania, republica Populară cu o constituţie împrumutata de la Iugoslavia. În concluzie, principalul actor al instaurării comunismului a fost U.R.S.S. Regimul aplicat de acesta a fost unul totalitarist, in care toate domeniile erau conduse de un grup de oameni deseori membrii ai unui partid comunist. Măsurile aplicate de ruşi în Europa de Est diferă de la o ţară la alta rezultatul fiind în fiecare dintre ele instalarea unui regim comunist totalitarist dominat de Uniunea Sovietică.  

I. Instaurarea regimului comunist în Albania

Înfrîngerea Germaniei Hitleriste şi a aliaţilor ei de către forţele Coaliţiei Antihitleriste a favorizat venirea la putere a formaţiunilor politice naţionale, angajate în lupta antihitleristă. Partidele şi Organizaţiile unite în Fronturi naţionale sau populare au formulat in programele lor sarcini ca: dezrădăcinarea fascismului, tragerea la răspundere a celor culpabili de catastrofele naţionale, restabilirea normelor „democratice”[2, p.185].

Lupta poporului Albanez împotriva invadatorilor fascişti, în perioada anilor 1939-1941 a avut un caracter izolat. Regele Zog fugise din Albania la scurtă vreme după sosirea armatei italiene, în 1939. El cere azil britanicilor, însă aceştia refuză să îl recunoască drept şef al unui guvern în exil.

În Albania, rezistenţa a fost la fel de fragmentată ca şi în Iugoslavia. Singurul dintre conducători care contestase ocupaţia din 1939 fusese Abas Kupi, însă fără efect. La începutul lunii noiembrie 1941 la Tirana este înfiinţat Partidul Comunist Albanez (PCA), care avea doar 200 membri, în special – intelectuali şi studenţi. În februarie 1942, din iniţiativa PCA, au început să ia fiinţă Consilii Naţionale de eliberare care îndeplineau funcţii ale organelor puterii populare. În septembrie 1942, comuniştii şi cîţiva dintre şefii de triburi, printre care şi Kupi, s-au întrunit la Peza, pentru a da naştere Mişcării de Eliberare Naţională, asociată mai tîrziu Comitetului de Eliberare Naţională (NC). La scurtă vreme după aceea a apărut o nouă Organizaţie, Uniunea Naţională sau Balli Kommbetar (BK)., o forţă moderată, republicană. Atît NC cît şi BK manifestau un naţionalism pronunţat şi o dorinţă de extindere teritorială, care i-au împiedicat pe britanici, legaţi de promisiunile făcute Greciei şi Iugoslaviei, să îi ajute. Ofiţerii de legătură englezi au organizat o întîlnire a celor trei facţiuni la Mukai, lîngă Tirana, în iulie 1943, dar fără a ajunge la o unitate de durată. În august, după prăbuşirea autorităţii italiene, Kupi a pus stăpînire pe cea mai mare parte a ţării, dar în luna următoare germanii au pătruns cu forţa, abolind constituţia fascistă şi instalînd un consiliu de regenţă în care se afla şi reformistul Mehdi Frasheri. Liderul comunist Enver Hodja, a profitat de ocazie pentru a-şi denunţa adversarul politic, a îşi intensifica propriile eforturi de rezistenţă şi a întoarce armele împotriva unităţilor BK. Deja comuniştii dominau în NC, iar în noiembrie Kupi s-a separat complet , declarîndu-se în favoarea restaurării lui Zog [1, p.231].

În primăvara lui 1944 luptele s-au intensificat, unităţile BK unindu-şi pe alocuri forţele cu cele ale germanilor, împotiva NC, care acum se numea Armata de Eliberare Naţională. Pînă în iulie, regimul albanez susţinut de Berlin s-a dizolvat, în timp ce forţele de partizani înaintau spre nord. Se înfiinţase deja un guvern provizoriu după modelul Iugoslav şi un consiliu antifascist, iar cînd germanii au părăsit, în fine, Albania, în luna octombrie, comuniştii, în frunte cu Enver Hodja, erau de departe forţa politică cea mai importantă din ţară. În mai 1944, Mişcarea de Eliberare Naţională a devenit Frontul de Eliberare Naţională, răsturnîndu-l pe regele Zog. În octombrie, la congresul de la Berat, a fost numit guvernul provizoriu cu un număr de 11 membri, dintre care 9 erau comunişti. Evoluţia comuniştilor s-a confruntat cu puţine obstacole. Aliaţii nu recunoscuseră niciodată guvernul albanez în exil, de aceea nu avea cine să intervină în numele foştilor politicieni; legăturile ideologice strînse ale lui Hodja cu alţi comunişti dădeau albanezilor speranţe că împreună, comuniştii albanezi, greci şi iugoslavi aveau să ajungă la o înţelegere postbelică asupra graniţelor mai favorabile pentru ei.