Apariția Conceptului de Drepturile Omului

Drepturile şi libertățile fundamentale ale omului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată, aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.

Pentru a putea inţelege fenomenele referitoare la apariţia şi evoluţia conceptului drepturilor omului, trebuie privită această dezvoltare prin prisma evenimentelor care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Pentru această incursiune istorică e necesar să se apeleze la evoluţia gîndirii filozofice și a procesului de cunoaştere, aptitudini ce sunt caracteristice omului, fiinţă înzestrată cu raţiune. Astfel, trebuie îndreptată atenția asupra istoriei care este ştiinţa trecutului umanităţii şi, mai exact, asupra istoriei obiective care este ştiinţa evenimentelor, precum şi asupra istoriei comprehensive care studiază legile generale (economice, socio-logice, politice etc.) care guvernează mişcarea generală a evoluţiei .

Oamenilor, chiar de la apariţia lor, conştient sau inconştient, le-a fost caracteristică tendinţa de a cunoaste cât mai mult, de a se realiza şi de a obţine cât mai multe libertăţi şi drepturi. Omenirea a tins să se afirme prin obţinerea de cunoştinte, obţinînd astfel posibilitatea de a se debarasa de întunericul neştiinței, transformând cunoştinţele sale în drepturi materiale. Iar în tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii o lege era urmată de altă lege mai bună şi mai completă. În fapt, deşi drepturile omului sunt considerate universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi se bucură de drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilități să-şi reclame şi să-și exercite drepturile la nivelul corespunzător, astfel exista tendinţa de a se crea inegalităţi, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a exclude unele comunităţi de la exercitarea deplină a drepturilor omului .

Convingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gîndirii sociale. Încă din societăţile cele mai vechi există o divizare în drepturi şi obligații. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea obligaţii mai mari. Exista şi o divizare a muncii şi a bunurilor. Fiecare avea rolul său în comunitate. Fără îndoială că existau şi legi, unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrări scrise au ajuns la noi din timpuri nu atât de vechi.

În Grecia antică la Hesiod (700 î.e.n.) în lucrarea "Munci şi zile" a marelui jurist şi legiuitor Solon (594 î.e.n.) au apărut primele idei privind "egalitatea naturală". La rândul lui, Pericle (490-429 î.e.n.) afirma: „Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă” .

O contribuţie deosebit de importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal şi etern de reguli şi valori a avut-o Platon (427-347 î.e.n.), care a stabilit o netă distincţie între idei şi cultură sau tradiţie. Această concepţie apare foarte limpede şi în lucrarea lui Protagoras, unde se profesează o adevarată credinţă a naturii universale, comune oamenilor cu diferenţiere între phusis (natura) şi nomos (convenţie). „Voi toţi care sunteţi prezenţi- scria Platon - vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său” .

Generalizarea gândirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, "Etica" şi "Politica”. Astfel, în Politica, acesta, justificând sclavia, combătea pe cei care considerau "că este contra naturii a stăpâni sclavi, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber". El aprecia că: "..prin natură nu se deosebesc întru nimic, că orânduirea aceasta aşadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă". Ideile sale mergeau mai departe, susţinând că "natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinaţi acţiunii politice, iar cei din urmă muncii". Am putea spune că gânditorii din Grecia antică au fost, într-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai târziu.

În Roma antică, filosofii şi-au pus şi ei, deseori asemenea întrebări, găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectau acelaşi conţinut de idei şi concepţii. Amintim aici lucrările lui Cicero (196-43 î.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligaţii", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.e.n.) "Despre natura lucrurilor", precum şi pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman.

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înţeleptilor din antichitatea greacă, ebraică etc. este aceea că ele se refereau, cu precădere, la egalitatea şi libertatea oamenilor liberi, nu şi a sclavilor. Filosofii antici din Egipt, Babilon, India şi China au dat de asemenea, diferite explicaţii cu privire la fiinţa umană, la locul şi rolul ei în societate, fapt ce demonstrează că problematica legată de om era prezentată în sistemele de drept, făcându-se referire, în special, la puterile regilor, ale împăraţilor, la regulile pentru supuşi.