Atitudinea guvernelor Thatcher față de communism - atitudinea comună cu SUA față de URSS

Premierii britanici au acordat întotdeauna o atenţie specială politicii internaţionale, mai ales în direcţia statutului internaţional al Marii Britanii, a dezvoltării armelor atomice, a relaţiilor dintre superputeri şi a rezolvării crizelor. Relaţiile dintre superputeri au captat interesul premierilor britanici în mod diferit de-a lungul timpului, pornind de la ambiţia prim-miniştrilor de după 1945 de a cuceri statutul de mare putere pentru Marea Britanie, continuând cu eforturile diplomatice de stabilire a unei „relaţii speciale” cu SUA în anii 1960 şi concluzionând cu extraordinara similitudine a ideilor şi a respectului reciproc dintre Margaret Thatcher şi Ronald Reagan în anii 1980 Aceste legături britanico-americane erau satisfăcătoare nu numai din punct de vedere social, ci şi datorită faptului că au ajutat la coordonarea politicilor celor două state şi au adus în posesia Marii Britanii cunoştinţe, tehnologie avansată, în special în domeniul armelor nucleare, şi sprijin economic

Viziunea doamnei Thatcher asupra cooperării britanico-americane în planul politicii externe a fost modelată de evenimentele pe care le-a trăit în timpul adolescenţei sale, cei şase ani ai celui de-al Doilea Război Mondial fiind petrecuţi de tânăra Margaret în oraşul natal Grantham, lângă care se aflau numeroase baze aeriene ale Aliaţilor, printre care şi una americană În momentul în care a devenit preşedinte al Partidului Conservator şi lider al opoziţiei, doamna Thatcher şi-a prezentat ideile cu privire la politica externă, în centrul preocupărilor sale aflându-se Războiul Rece şi intensitatea luată de acţiunea de îmbunătăţire a armelor nucleare. Totodată, doamna Thatcher afirma că SUA trebuiau să conducă Europa Occidentală înspre securitate şi pace mondială, împotriva URSS, care devenise foarte agresivă. Datorită „relaţiei speciale” dintre britanici şi americani, Marea Britanie ar fi urmat să joace rolul de mediator între SUA şi aliaţii săi de pe continent. Atitudinea sa militantă l-a determinat pe un jurnalist sovietic să o numească „Doamna de Fier”, renume păstrat până astăzi

Margaret Thatcher era un copil/produs al epocii celui de-al Doilea Război Mondial, adolescenţa fiindu-i marcată de inducerea importanţei spiritului democratic în faţa dictaturii. Atunci când conflictul mondial s-a sfârşit şi a început Războiul Rece, doamna Thatcher a continuat să vadă tensiunile dintre democraţiile occidentale şi Uniunea Sovietică din acelaşi punct de vedere, al conflictului democraţie versus dictatură. Margaret Thatcher era hotărâtă să impună noi principii de eficienţă în politica externă a Marii Britanii, scopul său fiind acela de a se descotorosi de imaginea Regatului Unit ca fostă mare putere mondială, aflată într-un declin accentuat. Conştientă că Marea Britanie nu putea rivaliza cu cele două superputeri, doamna Thatcher credea însă că ţara sa putea şi trebuia să joace un rol important în afacerile internaţionale şi să se apere pe sine, dar şi puţinele teritorii pe care le mai avea în stăpânire Aşadar, în ciuda politicii sale de reducere a cheltuielilor guvernului, a susţinut creşterea bugetului Ministerului Apărării, care trebuia, potrivit unei hotărâri NATO, să susţină un program de creştere a capacităţii militare timp de cinci ani. Programul a fost sprijinit până în 1985, când cheltuielile pentru înarmare au început să scadă treptat.

Margaret Thatcher a intrat în contact în mod direct cu realităţile din URSS chiar în 1979, când, îndreptându-se spre Tokyo – unde trebuia să aibă loc Summit-ul G7, care reunea principalele şapte state industrializate ale lumii ‒ a petrecut câteva ore la Moscova în compania premierului sovietic, Alexei Kosîghin. Doamna Thatcher remarca ospitalitatea sporită de care dăduseră dovadă oficialii sovietici în încercarea lor de o cunoaşte pe cea care fusese „botezată” de către agenţia de presă oficială, TASS, drept „Doamna de Fier”. Discuţiile dintre cei doi oameni politici au gravitat în jurul apărării şi dezarmării, asta şi datorită faptului că SALT II fusese semnat cu doar câteva zile în urmă, dar doamna Thatcher nu a ocolit problema întăririi din ce în ce mai evidente a forţelor armate sovietice, afirmând că acestea puteau fi implicate într-un act de agresiune, premoniţie care s-a adeverit peste câteva luni, odată cu invadarea Afganistanului

Summit-ul G7 de la Tokyo a reprezentat pentru Margaret Thatcher şi ocazia de a-l cunoaşte personal pe Jimmy Carter, preşedintele SUA, cu care a încercat să pună bazele unei politici economice şi de apărare comune, dar a descoperit în el o persoană nepotrivită pentru luarea unor decizii importante. Faptul că doamna Thatcher era o bună cunoscătoare a caracterului uman s-a dovedit în noiembrie 1979, odată cu criza ostaticilor americani din ambasada americană din Iran, ocazie cu care preşedintele Carter a fost incapabil să ia o decizie, aruncând SUA într-o situţie umilitoare. Margaret Thatcher nu a întârziat să afirme în mod public sprijinul Marii Britanii pentru SUA şi a avertizat lumea întreagă asupra potenţialului pericol reprezentat de URSS, încurajând statele Vestului să se unească într-o politică de apărare comună

Pericolul reprezentat de URSS şi prevăzut de către Margaret Thatcher era cu atât mai iminent cu cât puterea militară americană, şi în special puterea navală, se diminuase constant de-a lungul anilor 1970. În timpul acestor ani ai destinderii, numărul de portavioane fusese redus de la 25 la 13; principalele nave de atac de suprafaţă de la 267 la 189; submarinele de la 106 la 80. Potrivit statisticilor, această forţă militară nu avea resurse suficiente decât pentru a efectua o singură operaţiune majoră în mijlocul oceanului. Pe de cealaltă parte, de-a lungul aceluiaşi interval de timp, sovieticii au direcţionat fonduri importante pentru a-şi moderniza flota militară, care devenise atât de importantă din punct de vedere calitativ şi cantitativ încât ameninţa să poată ţină piept cu succes şi chiar să înfrângă flota americană. Ca urmare, sarcina viitorului preşedinte era de a reface importanţa tradiţională a flotei americane, atât în Oceanul Pacific, cât şi în cel Atantic, şi, dacă era posibil, de a trimite o flotă chiar şi în Oceanul Indian, pentru protejarea intereselor americane din Orientul Apropiat şi Mijlociu