Binele și dreptatea la Platon

Aristokles, cunoscut sub numele de Platon din pricina abundenței stilului și a frunții ,dupa cu consemna Diogene(III, 4), este considerat de atenieni ca fiind fiul legendarului Apollo fiindcă apare pe lume în ziua a șaptea din luna Thargelion(mai- începutul lui iunie), în aceiași zi în care, zic delienii, s-a născut Apollo însuși Acesta era pasionat de poezie, dar când îl întâlnește pe Socrate abandonează, pentru a se dedica filosofiei. În anul 387 Întemeiază, într-o dumbravă de la marginea Atenei, o școală numită Academie, Aristotel a fost unul dintre auditorii săi. Platon a scris 28 de dialoguri, dintre care cele mai cunoscute fiind: Republica, Gorgias, Banchetul, Apologia lui Socrate, Criton, Sofistul, i se mai atribuie și 12 scrisori, dinte care i-ar aparține doar trei(a VI-a, a VII-a, a VIII-a). În mod convențional, se pot admite in platonism două mari structuri: aceea ontologică, de pană la Republica, centrată în Ființă în sine (Ființa ca Idéa), și aceea metafizică(Parmenides, Sofistul),organizată în funcție de întrebarea:Cum ființa în sine, ca Unu, întemeiază multiple? Printre alte tematici, Platon abordează în scrierile sale și problematica dreptații, a binelui. Platon se întreabă: Ce sunt dreptatea și nedreptatea? De unde necesitatea morală pentru stat și pentru individ de a-și întocmi viața după dreptate?

Concepția filosofului grec despre dreptate este ilustrată în cartea sa, Republica. Aceasta este construită sub forma unui dialog între Socrate și Glaucon, Adeimantos, Thrasymachus, Polemarchus, Cleitophon, Charmantides, aceștia încearcă sa descopere ce este dreptatea în esența ei.

Socrate pleacă de la ideea că dreptatea este o virtute umană, iar omul drept este implicit și un om bun, această convingere este contrazisă de către Thrasymachus. Pentru el dreptatea este folosul celui mai puternic. Pentru a putea demonstra că dreptatea este esențiala, Socrate alege să extrapoleze principiul dreptății la nivel de cetate: Atunci poate că dreptatea în cazul unei cetăți e mai mare și mai ușor de înțeles. De aceea, daca vreți, hai sa cercetam mai întâi cum stau lucrurile în cetăți; apoi vom cerceta dreptatea pentru un singur om, căutând asemănarea dintre lucrul mai mare și aspectul celui mai mic . Astfel, statul apare la Platon ca o ființă morală, cetatea în care domnește ideea de dreptate, de virtute este fericit, reciproca fiind valabilă. Statul ia naștere din faptul că omul nu își este sieși suficient: Prin urmare, fiecare dintre noi ia pe lângă sine diverse persoane pentru diverse nevoi și, având nevoie de multe lucruri, adunând mulți oameni într-un loc, ca părtași și ajutoare, iar acestei așezări comune îi dam numele de cetate.

În cea de-a doua carte, Platon pune în atenția cititorului următoarea problema morală: E mai bine să fii drept decât nedrept? Această întrebare cunoaște doua soluționări: pe de o parte, cea a egoismului absolut( Glaucon și Thrasymachus) și pe de altă parte, binele ca regulă de conduită(Socrate). Glaucon și Thrasymachus susțin că a săvârși nedreptatea e un bine, iar a o suferi e un rău: toți cei care o practică o fac fără dragă inimă ,ca pe un lucru necesar, dar nu ca pe un bine, se pare că viața celor nedrepți e mai bună decât viața celor drepți Pe când Socrate este de părere că virtutea sufletului e dreptatea, iar meteahna lui e nedreptatea

Pentru a-și justifica perspectiva sa asupra dreptății, Glaucon, invocă mitul lui Gyges. Se spune că Gyges era un păstor, iar într-o zi când era cu turma pe câmp a pornit o furtună urmată de un cutremur, pământul s-a despicat, iar Gyges a coborât in prăpastie Acolo a găsit un cal de arama, iar în interiorul acestuia era un leș gol ce avea pe deget un inel de aur. Pastorul a luat inelul și a ieșit. În acea zi avea loc o întâlnire a ciobanilor, pe când stătea laolaltă cu ceilalți, a învârtit inelul spre interior, și s-a făcut nevăzut de cei din jur. Aceștia vorbeau despre el ca și când el nu ar fi existat. Când a întors inelul spre exteriorul palmei și ceilalți îl puteau vedea. Trăgând foloase de pe urma acestei descoperiri, a reușit sa fie numit sol de către rege, când a ajuns acolo, a sedus-o pe regina și împreună cu ea l-a ucis pe rege și a pus mâna pe regat. Prin acest mit, Glaucon a vrut să sublinieze că esența omului este nedreptatea: daca ar exista două astfel de inele, iar omul drept l-ar purta pe unul și omul nedrept pe celălalt, nici unul in ciuda a ceea ce s-ar crede, n-ar fi atât de ferm încât să stăruiască în practicarea dreptății ,nimeni nu e bun de buna voie, ci doar silit: dar ne-am da seama mai limpede că aceia care practică dreptatea o fac fără tragere de inimă și doar pentru că nu pot săvârși nedreptați , cel ce face dreptate o face din neputința de a săvârși nedreptate: să faci rău și să nu plătești pentru asta - și cea rea, să înduri nedreptatea și să nu te poți răzbuna.