Cauzele și urmările prăbușirii Imperiului Roman de Apus

Cauze

Imperiul roman, care în secolele III-IV trece prin profunde transformări, oferă cadrul instituţional pe care îl vor prelua regatele succesoare,.În secolul al III-lea, Imperiul fusese atins de o criză instituţională, economică, socială şi militară, care fusese soluţionată prin reformele realizate de Diocleţian şi Constantin. Criza demografică afectase potenţialul economic şi militar al statului roman; soluţia păruse să fie apelul la barbari care să lupte în locul romanilor şi să cultive tot în locul lor pământurile. Creşterea importanţei armatei dusese la instabilitate politică, legiunile fiind acelea care ridicau sau doborau împăraţii. Vechile instituţii romane, precum magistraturile ori Senatul îşi pierduseră orice influenţă. Criza morală se reflecta în căutările pe plan religios, în succesul religiilor orientale care aduceau speranţa unei mântuiri dintr-o lume marcată de nenorociri. Între aceste religii orientale, creştinismul se răspândea încet dar sigur, ca religie persecutată uneori, dar cel mai adesea ignorată. Diocleţian este cel ce reuşeşte într-un timp destul de scurt să pună capăt crizei, instituind în plan politic regimul tetrarhiei, în care, păstrând unitatea teoretică a imperiului, împărţea responsabilităţile între patru coîmpăraţi, capabili să administreze mai bine teritoriul şi problemele apărute. Se reorganizau şi armata şi sistemul împărţirii administrative. Constantin îi continuă politica, sporind centralizarea, puterea aparatului birocratic şi forţa armatei. Măsurile în plan economic revigorează producţia şi comerţul şi redau monedei, acum de aur, puterea care avea să se menţină multe secole în partea răsăriteană a imperiului. Datorită acestor reforme, Imperiul se transformase într-o monarhie absolută, cu caracter militar şi autocratic.

Domnind peste un Imperiu care din 395 s-a împărţit în două, Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsărit, împăraţii trebuie să concilieze dualitatea reală cu ideea menţinerii unei unităţi ideale. Ficţiunea Imperiului unic s-a păstrat până la depunerea în 476 a ultimului împărat apusean, Constantinopolul considerându-se după aceea singura capitală a statului roman ce se repliase pe malurile Bosforului. Fie că rezidează în Occident fie în Orient, împăratul deţine puterea supremă, ca şef al armatei, sursă a legii şi împărţitor de dreptate, apărător al Bisericii (advocatus Ecclesiae). El conduce ajutat de un numeros aparat birocratic, în rândurile căruia se disting apropiaţii săi, comiţii (comes, -ites) care se ocupă cu strângerea impozitelor sau cu administrarea bunurilor împăratului. Pe lângă administraţia centrală există şi una locală, în general la nivelul oraşelor.

Dreptul roman este unic, valabil pentru toţi cetăţenii Imperiului. El se bazează pe Codul teodosian, promulgat în acelaşi timp în Orient de Teodosie al II-lea şi în Occident de Valentinian al III-lea în anul 438. Acesta îşi păstrează valabilitatea în Occident pentru cei de origine romană şi în timpul regatelor barbare succesoare ale Imperiului, în vreme ce în Orient se adaugă pe la 530 Codul lui Iustinian.

Armata este condusă de împărat, care este comandant suprem, dar care deleagă o parte a puterilor sale generalilor. Magister militum, titlu pe care îl poartă cel ce se află în fruntea armatei, din secolul al V-lea este de obicei un barbar. De asemenea, majoritatea ofiţerilor şi o parte importantă a soldaţilor sunt de origine germanică, arătând gradul de barbarizare a armatei romane în momentul în care au loc marile migraţii.

Devenit religie oficială, creştinismul s-a organizat pe baza structurilor administrative ale Imperiului. Entităţile religioase corespundeau diviziunilor administrative, la nivelul provinciilor (mitropolii, arhiepiscopate) sau al circumscripţiilor de bază numite civitates (episcopate). Astfel, o serie de instituţii ale Imperiului roman târziu au fost perpetuate de Biserică mai bine de o mie de ani.

La nivelul structurii de bază, civitas, episcopul este ales de comunitatea locală, de cler şi popor, consacrat de un alt episcop, şi instalat pe viaţă în fruntea turmei sale. Doar în caz de dezordini grave poate fi demis, prin hotărîrea unui sinod de episcopi. Puterile sale sunt foarte mari, şi în zonele în care autoritatea civilă se dezintegrează mai repede şi mai profund, el preia o parte tot mai importantă a atribuţiilor administrative şi judiciare ale vechilor funcţionari. Creşterea autorităţii episcopilor s-a făcut în mod evident prin favorurile de care aceştia s-au bucurat din partea lui Constantin şi a urmaşilor lui, prin care li se acordă scutiri şi subvenţii, ca şi puterile magistraţilor romani, în mod tradiţional rezervate guvernatorilor de provincii.