Civilizația Egiptului Antic - Structuri sociale și viața cotidiană în perioada greco-romană

I. Introducere

Subiectul pe care îl tratează această lucrare reprezintă una dintre unitățile de bază atunci când discutăm despre oricare dintre civilizațiile care au existat de-a lungul istoriei. Cercetarea structurilor sociale și a vieții cotidiene ajută la crearea unui profil detaliat al societății pe care o studiem, aducând principalele informații care duc la reconstituirea scenelor semnificative din existența acelei civilizații.

Lucrarea își propune să demonstreze că schimbările sociale care se produc în societatea egipteană în timpul dinastiei Ptolemeilor, iar mai apoi în perioada dominației Imperiului Roman sunt unele semnificative și cu un mare impact asupra percepției pe care astăzi o avem despre civilizația egipteană. Totodată, lucrarea va evidenția faptul că între ultima dinastie egipteană (a XXXI-a), Alexandru cel Mare, dinastia Ptolemeică și cea Romană nu a existat o ruptură, ci dimpotrivă, o continuitate marcată la rândul ei de o serie de schimbări

Atunci când ne referim la structurile sociale, vorbim în mod particular despre populație. Felul cum aceasta își consolidează formele de conducere, transformările care au loc la nivel religios, dar și principalele ocupații în viața de zi cu zi ne oferă o perspectivă largă asupra modificărilor ce se produc în perioada pe care o vizăm în imaginarul mintal colectiv al egiptenilor.

II. Dinastia Ptolemeilor: Ruptură sau continuitate?

Începând cu secolul I d. Hr. decăderea Egiptului faraonic va provoca o serie de invazii și ocupații assiriene, libiene, nubiene, macedonene, iar mai apoi ocupația romană. Chiar dacă această serie de ocupații aduce anumite particularități, Egiptul va reuși să își păstreze propriile structuri și mentalități. Aceste modificări survenite în perioada greco-macedoneană sunt unele profunde, însă nu probează ipoteza conform căreia stabilirea grecilor în Egipt a însemnat sfârșitul civilizației egiptene.

Regii Ptolemei, ca și cuceritori străini ai Egiptului, doreau să instituie un mecanism în care atât noii veniți greci cât și egiptenii locali ar putea găsi o bază comună în sfera religioasă și să unească țara, în ciuda culturilor divergente și a punctelor lor culturale diferite. Astfel, se dezvoltă cultul zeului Serafis care îl însoțește pe Serapeum din orașul Alexandria. Problema care se pune este aceea că Serapeumul descoperit la Saqquara este anterior celui din Alexandria. Așadar, nu putem discuta despre o „elenizare” a populației egiptene. Egiptul a însemnat, de fapt, unul dintre experimentele răspândirii culturii elene în sfera mediteraneană de est. Una dintre încercările de elenizare poate fi găsită în limbă. Limba greacă este impusă ca limbă de putere. Pentru egipteanul de rând, faptul că își vorbea limba natală a reprezentat un oarecare element de discriminare. Oamenii au învățat limbile de care au nevoie pentru a supraviețui, iar limba greacă a devenit la fel de vitală ca egipteana. Limba egipteană continuă să fie vorbită și scrisă pentru încă 1000 de ani.