Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878)

În cele ce urmează voi aduce in discuție unul dintre cele mai reprezentative subiecte pentru istoria celei de a 2 jumătăți a sec al 19 respectiv Congresul de la Berlin din anul 1878. În cadrul prezentării voi încerca să prezint contextul internațional, organizarea si desfășurarea congresului și poate cel mai important aspect definitivarea prevederilor.

A. Context istoric

Congresul de la Berlin a reprezentat momentul de deliberare între cele șase mari puteri europene pe seama unei mari crize politice internaționale provocate de complicațiile din Orient. Toate puterile Europei erau interesate de Peninsula Balcanică și de soarta Imperiului otoman. Accesul la Dardanele, Marea Egee, Marea Neagră reprezentau elemente de mare importanță pentru comerțul și securitatea lor.

Criza internațională s-a reaprins în 1875 odată cu revolta sârbilor din Herțegovina, urmați de cei din Bosnia, ce s-au răsculat împotriva relei administrații și a corupției autorităților turcești. Nu au putut fi calmați nici de iradelele sultanului din octombrie și decembrie 1875 care promiteau reforme.

Prima inițiativă diplomatică pentru calmarea divergențelor a fost faimoasa notă Andrassy din 30 decembrie 1875, care cerea guvernului turc reforme și sugera și calea îndeplinirii lor, notă redactată cu suportul Germaniei lui Bismarck.

Ultima încercare de soluționare a crizei a fost întrunirea unei conferințe la Constantinopol în luna decembrie 1876. Au participat toate marile puteri dar fără vreun rezultat care să reclame existența unui compromis. Sultanul Abdul Hamid s-a declarat de acord cu noua constituție otomană din 23 decembrie, care bloca definitiv perspectiva actelor de mediere a conflictului, prin caracterul ei conservator și tradiționalist (Constituția Midhat Pașa)

Istoricul și analiza războiului ruso-otoman de la 1877-1878 nu este complicată. El a cointeresat România, a cărei participare directă a însemnat proclamarea și recunoașterea independenței. Rusia a repurtat victorii importante în Armenia dar în Balcani dispunea de o relativă superioritate față de turci astfel că finalul războiului a fost triumfător pentru Rusia.. La 31 ianuarie 1878 s-a semnat un armistițiu între cele două combatante ce deschideau astfel drumul către primele tratative de pace. O pace ce s-a negociat la San Stefano și s-a încheiat cu un tratat ”dictat” al Rusiei, care trăda intenția marii puteri slave de a întoarce în favoarea ei vremurile păcii de la Adrianopole (1829). Prevederi ( primește țărmul Caucazian al Mării Negre și gurile Dunării până la vărsarea Prutului ,

Pacea de la San Stefano a provocat reacții ostile din partea Marii Britanii și Austro-Ungariei. S-a reactivat în martie 1878 rațiunea supravegherii mutuale a marilor puteri, în așa fel încât niciuna dintre ele să nu urmărească ambiții nemăsurate. Nu s-a revigorat politica de concert european ci numai practica compensațiilor în vederea refacerii echilibrului. Clauzele tratatului de la San Stefano prevedeau crearea Bulgariei Mari sub ocupație militară rusă, anexarea de către Rusia a unei mari părți din teritoriul Armeniei, cedarea unei părți din Herțegovina și din Vechea Serbie către Regatul Serbiei, garantarea autonomiei Epirului și a Thesaliei, etc. În mod natural, Marea Britanie, Franța dar și Austria sau Italia au ridicat obiecțiuni și au cerut revizuirea acestei Păcii în contextul unui congres de mare amploare în Europa. Marea Britanie și Austro-Ungaria au smuls cu greu acordul Rusiei în vederea revizuirii păcii de la San Stefano.