Congresul de la Berlin (1878)

Întâlnirea de la Berlin a reprezentat mai mult o oportunitate pentru ca puterile să rezolve diferendele apărute între ele, alocând mai puţină atenţie situaţiei rezultate după războiul ruso-româno-turc. Aşa cum remarca istoricul Andre Gerolymatos, o simplă semnătură nu putea garanta pacea şi securitatea în regiune; din contră, fără să realizeze, puterile Europei au oferit posibilitatea izbucnirii unei noi crize orientale , fapt care s-a şi întâmplat la începutul secolului următor, cu consecinţe deosebit de grave.

Cu puţin timp înainte de deschiderea lucrărilor Congresului, „statele balcanice se găseau într-o situaţie de neajutorare. Marile decizii se luau la Berlin, Londra şi Petersburg. Soarta micilor naţiuni depindea de târguielile făcute în numele lor de marile puteri garante.”

L.S.Stavrions a denumit perioada cuprinsă între 1878-1914 epoca imperialismului şi a capitalismului . Pe de altă parte, istoricul Georges Castellan vorbeşte despre capitalism începând cu sfârşitul Războiului Crimeii (1853-1856) şi despre imperialism după semnarea tratatului de la Berlin . Cu toate acestea, ambele concepte se află în strânsă legătură şi trebuie luate în calcul în contextul declinului Imperiului Otoman, apariţia naţionalismului în peninsula Balcanică şi interesele din ce în ce mai evidente ale marilor puteri în zonă.

Cert este că anul 1878 a fost unul deosebit de efervescent pe planul activităţii diplomatice. „Drumul spre pace” va fi presărat cu acorduri bilaterale între puterile Europei, astfel încât, în momentul începerii Congresului de Pace, principalele probleme fuseseră deja discutate şi înţelegerile realizate.

Conducerea guvernului de la Londra a suferit modificări, lordul Derby fiind înlocuit cu lordul Salisbury; acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu linia politică urmată de acesta, întrucât noul venit susţinea o apropiere de Rusia, lucru concretizat prin semnarea unui acord anglo-rus, la 30 mai 1878, în capitala Marii Britanii. Acesta prevedea următoarele: „frontierele Bulgariei se îndepărtau de Constantinopol, retrăgându-se dincolo de linia defensivă a crestei Balcanilor. Anglia se obliga să nu protesteze împotriva trecerii Batum-ului şi Kars-ului la Rusia, şi nici împotriva restituirii Basarabiei”.

Acordul cu Rusia nu a fost singurul încheiat de guvernul britanic în ajunul deschiderii Congresului de la Berlin. Cabinetul londonez a reuşit „o lovitură maiastră”, prin semnarea unui acord secret cu Imperiul Otoman , la 4 iunie 1878, care prevedea ca „în caz că Batum, Ardahan, Kars sau una dintre aceste localităţi vor fi reţinute de către Rusia, Anglia se obliga cu forţa armelor să-l ajute pe sultan să-şi apere posesiunile sale asiatice împotriva oricărei noi uzurpări din partea Rusiei” . În schimbul ajutorului său, Anglia va primi drept recompensă din partea Porţii dreptul de a ocupa şi administra insula Cipru. În caz că Rusia va restitui Turciei Kars-ul, sau alte cuceriri de-ale sale din Armenia, tratatul nu va rămâne în vigoare. Totodată, sultanul şi-a luat angajament faţă de Anglia că va introduce reforme pentru populaţia creştină aflată în regiunile asiatice ale Imperiului.

Anglia şi Austro-Ungaria au convenit asupra unei linii politice comune, ce trebuia a fi urmată în cadrul Congresului, materializată printr-un acord realizat la 6 iunie 1878, ce stipula că cele două puteri nu îşi vor da consimţământul în cazul în care teritoriul statului bulgar va depăşi creasta Balcanilor, iar perioada ocupaţiei ruseşti în acest teritoriu trebuia a fi limitată la şase luni. Totodată, Anglia se angaja să sprijine pretenţiile Austro-Ungariei asupra Bosniei şi a Herţegovinei.

Aşa cum observa istoricul N. Iorga, „întrebuinţând mijloace mari, Cabinetul de la Londra aduse harta monstruoasă de la San Stefano sub ochii Europei întregi” ; într-adevar, „timp de o lună, 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, cancelarul Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, erijat în arbitrul Europei, a cântărit atent şansele ce se ofereau Germaniei în obţinerea supremaţiei pe continent şi a contribuit decisiv la mersul lucrărilor Congresului şi la hotărârile luate”. Acest Congres a „înlocuit ideea prealabilă a unei Adunări de revizuire la Viena, prin care monarhia habsburgică ar fi afirmat rolul său de president perpetuu al ordinii balcanice”.