Congresul de la Viena

Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815),este o conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa.

Congresul de la Viena avea în concepţia organizatorilor săi ” o capacitate şi o universalitate cu totul alta, căci toate statele, mari şi mici, au fost convocate la el : acelea care luaseră parte la coaliţia antinapoleoneană şi acelea care, după apusul soarelui din Austerlitz, trebuiau să vadă hotărându-li-se soarta pe harta Europei”.

Principiul diplomaţiei secolului al XVIII-lea ne reaminteşte, întărind parcă meritele nemilitare ale lui Napoleon că “suveranitatea nu este dată de cucerire, că învinsul nu cedează învingătorului, nici un titlu de suveranitate nu poate fi atribuit în realitate altor state”. Din această perspectivă, Congresul de la Viena este şi un punct de plecare pentru viitoarele războaie cu caracter naţional.

La Congres au participat delegaţi din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat în final de către cele 8 mari puteri: Austria, Anglia, Rusia, Prusia, Franţa, Suedia, Portugalia şi Spania ( a cărei delegat a refuzat să semneze documentul final din iunie 1815).

Cânde se spune “Congresul”, se spune Comitetul de opt, sau mai precis, se spune “cei cinci”; Congresul se compunea, e adevărat dintr-o mulţime de oameni care stăteau la poartă sau în culise, care se agitau în saloane, în cafenele, în anticamerele miniştrilor; în realitate însă el a constat din cinci personae sau, pentru a fi mai expliciţii, din cinci puteri: Austria, Franţa, Rusia, Prusia şi Marea Britanie. Pentru a fi şi mai precişi, Congresul se reducea la două persoane: Metternich şi Talleyrand.

Deciziile importante şi munca de revizuire pe care trebuiau să o facă cei de la Congres presupunea o pregătire potrivită şi câteva luni de discuţii.

În primele doua luni cei sosiţi la Viena au trebuit să se limiteze la schimburi de idei, la conversaţii mai mult sau mai puţin fructuase; nici în iulie şi nici în august nu a fost găsit nici un semn de deschidere a congresului.

Înainte să se fi dechis Congresul, Metternich( “capelmaistrul” Congresului care stăpânea rândurile, care cunoştea culisele, care prevenea loviturile adverse, care acorda instrumentele, în

urmărirea rezultatului final: a echilibrului european şi a poziţiei privilegiate a Austriei) şi-a început convorbirile de “încercare” cu miniştrii şi suveranii. Se părea că toate vor merge destul de bine. După atâtea îndoieli, bănuieli, suspiciuni şi temeri, orizontul părea acum înseninat. Fiecare aliat a propus Congresului propriul său plan de reorganizare a Europei. Anglia cerea garantarea supremaţiei sale maritime, fără vreo ambiţie continentală; Metternich dorea să facă din Germania şi Italia ţări de dominaţie austriacă şi să împingă Prusia spre Est. Prusia solicita Saxa şi partea stângă a Rinului. Tirolul rămânea Austriei; Marele Ducat al Varşoviei era împărţit între Austria, Rusia şi Prusia; Prusia vroia ca unificarea Germaniei să se facă sub hegemonia ei; Rusia vroia să anexeze Ducatul Varşoviei în întregime.

Cele trei puteri continentale aveau, deci, scopuri diferite. Franţa şi-a propus să negocieze pe picior de egalitate şi să stăvilească ambiţiile Rusiei şi Prusiei.

Dar lucrurile mergeau tocmai pe dos. Reprezentanţii celor patru puteri principale: Austria, Marea Britanie, Rusia şi Prusia şi-au început abia către mijlocul lunii septembrie întrunirile preparatoare.

Problema poloneză a dominat prima parte a congresului, ei fiind împarţiţi între Austria, Prusia şi Rusia.

Castlereagh , partizan al unei Polonii independente, aprecia proiectul împărţirii ca un pericol pentru securitatea Europei Centrale, un pas înapoi pentru Europa. Acesta propune încheierea unui tratat, semnat la 1 martie 1814 la Chaumont, care practic, anticipa condiţiile prevăzute în Actul final al Congresului de la Viena.

Tratatul de la Chaumont prevedea ca membrii coaliţiei antinapoleoniene să nu încheie tratate de pace separate cu Franţa, să continuie lupta până la capitularea inamicului, iar Franţa învinsă să fie readusă la graniţele anului 1792

Profitând de disensiunile dintre aliaţi, abilul şi experimentatul Talleyrand urmărea să destrame alianţa de la Chaumont, iar prin susţinerea principiului legitimităţii, să oprească expansiunea teritorială a Rusiei, Prusiei şi Austriei. Talleyrand, care ştia că atât Metternich, cât şi Castlereagh nu doreau ca cea mai mare parte a Poloniei să revină Rusiei, iar Saxonia, Prusiei, reuşeşte să determine ca în ianuarie 1815 să se încheie un acord secret între Anglia, Austria şi Franţa, îndreptat împotriva Rusiei şi Prusiei. Ţarul Alexandru I a aflat de trădarea aliaţilor săi (Austria, Anglia), iar dintre doua rele a ales colaborarea cu Austria, teama de Napoleon, care între timp a revenit de pe insula Elba, fiind mult mai puternică şi astfel coaliţia l-a înfrânt din nou pe Bonaparte, Burbonii fiind pentru a doua oară aduşi în Franţa.