Criza din Abisinia și Liga Națiunilor

La începutul primului război mondial Italia dispunea de un mic imperiu colonial format din Eritreea, Libia şi o parte din Somalia, dar ambițiile şi interesele ei coloniale vizau teritorii din Asia mică, Africa de nord şi orientală. Ȋn timpul conferinței de la Londra din 1915, care a stabilit intrarea Italiei ȋn război, ministrul de externe italian a purtat negocierile ghidat de un memorandum elaborat de Ministerul Coloniilor, care conținea revendicările coloniale italiene. Una din aceste revendicări făcea referire la controlul politic asupra Etiopiei. Un an mai târziu, Ministerul Coloniilor elaborează alte două memorandumuri care stabileau cererile maxime şi minime ale revendicărilor coloniale italiene. Ei doreau crearea unui bloc colonial italian ȋn Africa orientala. Ȋntr-un final nu a fost adusa nicio modificare la prevederile pactului din 1915 ȋn ceea ce privea coloniile africane. La încheierea primului război mondial guvernul italian a reluat ideea unui bloc colonial italian ȋn Africa ca o plata pentru participarea la marea conflagrație alături de tarile victorioase. Odată cu venirea lui Mussolini la putere ȋn 1922 Italia renunțase ȋn aparenta la dorințele ei imperialiste. În 1919 Italia a propus Angliei o ȋmpărţire a sferelor de influenta ȋn Etiopia. Aceasta ȋmpărţire, ȋnsă, ar fi atentat la interesele economice ale Franței din zona, care tocmai construise o cale ferata intre Djibouti şi Addis Abeba. Mai interesata ȋn menținerea unor relații bune cu Franța, Anglia a respins propunerea .

Ȋn 1921 urmărindu-și planul, Italia a încercat sa profite de pe urma frământărilor interne din Etiopia susținând o revolta declanşată de Rasii Seyoum Mangasha şi Lidj Yassu dar care s-a încheiat cu un eșec. Ȋn acea perioada la conducerea Etiopiei era regentul Ras Taffari, care după ce a obținut pacea interna după ȋnăbuşirea revoltelor a încercat sa aplice un program de reforme, atât pe plan intern cat şi extern, ce aveau ca scop modernizarea statului. Ȋn plan intern unul din principalele obiective era combaterea sclavagismului, proiect care ȋn prima faza nu a avut succes. Ȋntr-un final opozanții reformei au devenit mai concilianți de frica creări unui pretext pentru amestecul tarilor europene. Pe plan extern Ras-ul Taffari a adoptat o poziție pro franceza sperând că Franța va apăra Etiopia de Italia pentru a-şi proteja interesele economice din zona. Dorind să asigure poziția internaţională a tarii sale, Taffari a cerut includerea Etiopiei ȋn Societatea Națiunilor. Opozantul principal al aderării Abisiniei a fost Anglia, care o considera o tara prea ȋnapoiată pentru a fi primita la Geneva. Susținuta de Franța şi de Italia, care nu dorea ca Franța să fie singura care profita de pe urma prieteniei cu Abisinia, pe 28 septembrie 1923 Adunarea Societăţii Națiunilor a votat admiterea Etiopiei .

Ȋn 1930 Rass-ul Taffari Makonnen a fost încoronat ca ȋmpărat al Etiopiei (Negus Nagast) luându-și numele de botez Haile Selassie ce însemna „Puterea Treimii”, fiind de rit creștin ortodox. Întregul sau titlu ȋntr-o traducere aproximativa ar fi: „Majestatea Sa Imperiala Haile Selassie, Regele regilor, Lordul lorzilor, Leul cuceritor al tribului lui Iuda şi ales al lui Dumnezeu”. Haile Selassie provenea dintr-o dinastie ce data din secolul al XIII-lea, dar ca ȋmpărat tradiția dicta că era descendentul Regelui Solomon şi a Reginei Sheba. Deși credea cu tărie ȋn puterea suveranității sale a ales al lui Dumnezeu şi atribuia majoritatea deciziilor importante pe care le lua divinității, Haile Selassie a rămas ȋn istorie ca un modernizator şi un deschizător de drumuri pentru Etiopia. Fără sa luam ȋn considerarea realizările sale de când era regent, Ȋmpăratul a dus o munca intensiva de modernizare a ţării sale, s-a străduit să ȋşi construiască un guvern centralizat, o armata profesionala moderna, un sistem național de comunicații. Doua din proiectele sale cele mai ambițioase erau aducerea capitalei Addis Abeba la nivelul celorlalte capitale importante ale lumii printr-o proeminenta campanie de modernizare a orașului Addis Abeba şi crearea unei rețele de drumuri asfaltate care sa lege capitala de absolut toate punctele comerciale din tara. Putem astfel afirma ca pe lânga credința sa ȋn Dumnezeu, Ȋmpăratul credea cu tărie şi ȋn progres .

Ȋntre timp, ȋn Italia se contura tot mai mult regimul totalitar al fascistului Mussolini. Totodată au început sa iasă la suprafața ideile imperialiste ale noului lider italian. Pe măsura ce puterea se concentra crescând ȋn mâinile sale, Mussolini rătăcea tot mai mult ȋn visul sau de reînviere a vechii Rome, astfel se puneau bazele unei doctrine imperialiste proprie fasciștilor italieni. Coloniile erau acum un drept moștenit de la fostul mare imperiu, iar Mussolini era urmașul lui Augustus, Tiberius şi Caligula. Dacă ȋn 1915 Mussolini critica politica colonială şi se declara un susținător al păcii, până ȋn 1921, el promova imperialismul ca unul din elementele constitutive ale fascismului, iar pe 17 mai 1930 ținea un discurs prin care dorea sa arate lumii ca înarmarea Italiei este reală: „Deşi cuvintele sunt lucruri frumoase, muschetele, mitralierele, navele, avioanele şi tunurile sunt lucruri mult mai frumoase” . Tratatele încheiate la sfârşitul războiului şi Liga Naţiunilor reprezentau un obstacol ȋn calea politicii revizioniste a Italiei şi a planurilor imperialiste. Societatea Națiunilor era pentru italieni un organism legal ce ȋi priva de drepturi şi totodată fieful Marii Britanii şi Franţei. De aceea Italia a semnat Pactul Societăţii Națiunilor cu mari rezerve fără a se încrede ȋn capacitatea sau utilitatea acestuia. După 1930 Liga, fără o revizuire a pactelor, era văzută de Italia ca un element negativ ȋn relațiile internaționale, care nu era ȋn stare să rezolve problemele dintre state.