Criza iraniană

CRIZA IRANIANA

S-a vazut nu de putine ori în istorie ca atingerea coardei nationaliste poate trezi poporului sentimentul pierdut sau atrofiat al solidaritatii si unitatii cu liderii care îi propun un proiect grandios, de cele mai multe ori nebunesc. Hitler a facut la fel, afirmand dreptul germanilor la spatiu vital si la reuniunea într-o Germanie Mare. Mahmud Ahmadinejad, presedintele Iranului, pare sa faca acelasi lucru cu trambitarea ambitiilor nucleare.Ce urmareste Ahmadinejad? Scopul pare a fi dublu. Pe plan intern, se doreste realizarea unei coeziuni interne în jurul principiilor “Revolutiei Islamice” serios zdruncinate de problemele interne. Pe plan extern, se urmareste ralierea lumii islamice ramase fara un stindard al rezistentei antiamericane si antiisraeliene si se cauta solidaritate regionala împotriva ingerintelor SUA si ale aliatilor în Irak, Liban, teritoriile palestiniene si în întreaga regiune. Cele doua obiective se sustin reciproc. Subiectul ales al celor doua obiective si factor catalizator este dreptul Iranului la energie nucleara.

1.Polarizarea geopolitica

Cu cat SUA si europenii se vor opune mai mult programului nuclear iranian, cu atat retorica dreptului Iranului va hrani în mintile multor islamisti de rand din lume imaginea persilor de campioni ai luptei tuturor musulmanilor împotriva noilor cruciati. Declaratiile inflamatoare la adresa SUA, “Marele Satan”, privind stergerea Israelului de pe fata pamantului, mutarea evreilor în Europa sau SUA, negarea Holocaustului pot fi interpretate si ca parte a strategiei de a rezona cat mai direct în inimile musulmanilor din regiune, care ar vedea astfel ca occidentalii si evreii nu vor sa lase o tara musulmana sa se dezvolte, o tara care are un conducator care spune pe sleau ceea ce multi musulmani cred si afirma în cafenele si piete. Incidente precum reactia fata de caricaturi înfatisandu-l pe profetul Mohamed cu un turban întesat cu bombe, publicate în Europa, ofensatoare fara îndoiala, pot adanci senzatia razboiului civilizatiilor, în loc sa îi faca pe musulmani sa se gandeasca de ce occidentalii au ajuns sa îi perceapa pe toti musulmanii ca pe atentatori sinucigasi si islamul ca o religie incitatoare la violenta, chiar daca nu acesta este adevarul.

Nodul principal al relatiilor internationale se afla astazi inca in Orientul Mijlociu, unde s-a fixat cu ani in urma, cu deosebirea ca locul de convergenta si divergenta a intereselor marilor puteri s-a deplasat din Irak in Iran, in urma hotararii conducerii statului iranian de a inzestra tara cu energie nucleara si de a dobandi capacitatea de a produce arme atomice; eventualitate care, daca este dusa la implinire, risca sa modifice decisiv, in sine si prin perspectiva proliferarii exemplului iranian, intregul sistem al relatiilor internationale. Anuntata zgomotos, chiar voit provocator, hotararea autoritatilor de la Teheran a sporit considerabil contradictiile de interese pe plan global, vadite sau latente, si lumineaza puternic atat problematica esentiala a relatiilor internationale, cat si alternativa in fata careia se afla marii participanti la cursa mondiala din zilele noastre. Hotararea Iranului, proclamata si repetata fara rezerve, pare cu atat mai grava cu cat, evident, Teheranul s-a angajat pe aceasta cale cunoscand faptul ca Irakul a devenit obiectul unei actiuni militare de vaste proportii, din cauza presupunerii - neconfirmata nici pana astazi - ca se echipeaza cu arme nucleare.

Polarizarea geopolitica plaseaza într-o pozitie centrala regimul de la Teheran, autoproclamat reduta inexpugnabila în lupta împotriva SUA, Israelului & asociatii. Se fondeaza pe confuzia voluntara între tehnologia nucleara utilizabila în scop civil si cea militara si pe hranirea ideii injustitiei: de pe ce piedestal moral SUA si marile puteri (India si Pakistanul au obtinut clandestin arme nucleare, iar Israelul nu confirma, dar nici nu neaga posesia de arme nucleare) neaga dreptul altor state la cercetare si dezvoltare nucleara, dupa ce au obtinut arme nucleare si au centrale nucleare civile? Tratatul de Neproliferare Nucleara (NPT) este, în logica aceasta, un instrument care legitimeaza continuarea posesiei si multiplicarii armelor nucleare in tarile care deja au dobandit acest statut.

Intr-o întrevedere cu ministrul de Externe din Oman, Ahmadinejad si-a expus viziunea ca Golful Persic sa fie transformat în “Centrul pacii si prieteniei”, iar tarile din regiune sa dovedeasca solidaritate, contracarand interventiile straine în zona si încercarile de a semana discordie în lumea musulmana. Intr-o întrevedere cu un înalt oficial din Bahrein, Iranul a reafirmat, potrivit agentiei oficiale IRNA, ca toate tarile din regiune vor beneficia de avansul tehnologic nuclear iranian, progresul Iranului în acest domeniu fiind o “sursa de mandrie pentru natiunile musulmane”. “Aliatul arab cel mai apropiat” ramane Siria, pusa la colt pentru rolul sau malign în Liban. Ambele tari sunt sub presiunea internationala si încearca sa iasa din izolare printr-o alianta de convenienta si de necesitate. Siriei i-ar conveni însa o escaladare a crizei iraniene, pentru ca ar iesi de sub lupa internationala. Tanarul Al-Assad ar castiga timp sa îsi consolideze puterea.