Despre Democrațiile Particulare

Are o însemnatate simbolica faptul ca Journal of Democracy – forul numarul unu al teoriei tranzitiei democratice – publica în primul sau numar pe 2002 un studiu intitulat Sfîrsitul paradigmei tranzitiei, în care se sustine ca nici una dintre premisele paradigmei tranzitiei nu se dovedeste viabila. 1. Faptele nu confirma teza conform careia tarile care renunta la regimurile dictatoriale pasesc automat pe calea tranzitiei catre democratie, mai precis, catre modelul democratic corespunzator exigentelor statului de drept si respectului demnitatii umane constituit în cadrul civilizatiei occidentale. 2. Teleologia imanenta a etapelor implicite tranzitiei este falsa. Consolidarea ce urmeaza deschiderii, schimbarii de regim iar apoi tranzitiei nu e un proces firesc, inevitabil în urma caruia formele democratice introduse datorita modificarii cursului politic se umplu de continut democratic. 3. Sperantele exagerate legate de alegerile libere nu s-au împlinit. Alegerile organizate la intervale de timp regulate nu ofera vreo garantie ca reformele menite sa asigure adîncirea democratiei astfel încît ea sa devina functionala vor fi si duse la bun sfîrsit. 4. Teoria tranzitiei democratice presupune state coerente si în stare de functiune, lucru pe care cresterea galopanta a numarului de state esuate (failed states) îl contrazice. 5. În sfîrsit, realitatea dezminte spectaculos si premisa, poate cea mai pregnanta, a întregii tranzitologii, conform careia variabilele de mediu determinante în ceea ce priveste specificul fiecarei tari si zone în parte, conditiile istorice, sociale, economice si culturale, mostenirea institutionala, traditiile juridice proprii n-ar juca vreun rol nici în debutul tranzitiei, nici în eficienta sa finala.

Majoritatea statelor de tranzitie , cu statut nedefinit, nu sînt în mod deschis antidemocratice, ci alcatuiesc un soi de zona gri a democratiei. Trasaturile principale sau, cum le numeste Thomas Carothers, sindroamele tarilor zonei gri pot fi descrise ca modele politice bazate pe anume traditii si manifestîndu-se cu anumita regularitate.

Zona gri a democratiei

Primul grup sindromatic e pluralismul elitar. Acesta e caracteristic tarilor unde exista, ce-i drept, alegeri libere si libertatea politica e reala, diferitele grupari politice alterneaza la guvernare, însa democratia e, totusi, superficiala si fragila. Participarea populatiei la viata politica – facînd abstractie de alegeri – este minima, judecata opiniei publice în privinta politicii e negativa: tine, ce-i drept, la idealurile democratice, dar este extrem de nemultumita de viata politica a tarii. În general, politica îi apare drept o activitate rezervata elitelor, care se caracterizeaza prin coruptie, prin urmare nici nu merita pretuire si respect.

Al doilea grup de sindroame, care face din zona gri a democratiei un model particular, este politica puterii dominante. Aceasta se manifesta în tarile în care viata politica e determinata de o singura grupare. În acest model, spatiul politic e limitat dar real, gruparile de opozitie pot critica în mod liber puterea, la un nivel oarecare functioneaza si institutiile fundamentale ale democratiei dar, din cauza surplusului de putere al grupului dominant, sansele alternativei, ale alternantei la guvernare sînt minime, în ochii opiniei publice partidele condamnate la perpetua asteptare în anticamera puterii nu vor putea deveni vreodata forte politice credibile.

Radicalismul si noutatea punctului de vedere al lui Thomas Carothers nu sînt sesizabile în primul rînd în rasturnarea paradigmei teoretice a tranzitei. El nu critica, de fapt, modelul teoretic deductibil din studiile celor mai cunoscuti tranzitologi (Guillermo O’Donnell, Larry Diamond, Philippe Schmitter, Alfred Stepan, Juan J. Linz, Adam Przeworski si altii), ci mitul tranzitiei, iscat si întretinut de elitele politice din diverse tari, interesate în promovarea democratiei interpretate în mod teleologic (acordînd diverse ajutoare, împrumuturi, subventii – si sporindu-si astfel influenta), ca si de cele din tarile care binemerita ajutorul si de specialistii care le slujesc interesele. Dupa Carothers, ceea ce în mod obisnuit se considera a fi doar o situatie de tranzitie între o dictatura totala si o democratie autentica nu este una exceptionala, care ar trebui definita doar negativ, prin raportare la o presupusa faza de dezvoltare mai avansata, ci este o stare de normalitate pentru multe societati. În acest punct, Carothers se dovedeste a merge pe urmele lui O’Donnell, care, într- un important studiu aparut înca în 1996, atragea atentia asupra iluziilor legate de consolidare, care priveau sistemele democratice ale asa-numitelor tari nord-vestice ca pe o tinta fireasca a perioadei de dupa prabusirea regimurilor autoritare si care s-au dovedit, ce-i drept, extrem de folositoare în toiul incertitudinilor tranzitiei, dar n-au contribuit cîtusi de putin la cunoasterea situatiei reale, a conditiilor specifice ale regimurilor în cauza.

Modelul democratiei particulare

O’Donnell, cunoscator profund al tranzitiei latino-americane, descrie democratiile din aceasta parte a lumii ca pe o combinatie caracteristica a anumitor particularitati într-un mod care completeaza foarte bine cele spuse de Carothers în legatura cu zona gri a democratiei. Este vorba, înainte de toate, de sisteme în care institutia alegerilor libere (în pofida unor intermezzo-uri dictatoriale de durate mai mult sau mai putin lungi) s-a împamîntenit si s-a realizat si cealalta premisa formala indispensabila a democratiei: alternanta la guvernare. În acelasi timp – si aceasta e o trasatura într-adevar caracteristica a zonei gri –, pe lînga institutiile formale ale democratiei, un rol extrem de important îl joaca institutiile informale, înainte de toate asa-numitul clientelism sau particularism. Desi faptul ca în numeroase tari din zonele estice si sudice ale lumii exista de multa vreme o prapastie adînca între pays réel si pays légal este acceptat în cercurile cele mai largi, cercetatorii care s-au socializat în asa-numitele democratii nord-vestice ajung, totusi, adesea, la concluzii eronate în legatura cu tarile respective. Cînd politologi altfel extrem de bine pregatiti afirma ca într-o tara data democratia a devenit singura regula a jocului ( the only game in town ), se si grabesc sa traga, fara nici ezitare, concluzia ca acolo democratia (a se întelege: democratia istoriceste constituita în Europa nord-vestica sau, recurgînd la modul de exprimare al lui O’Donnell, care include aici, evident, si America de Nord: democratia constituita în Nord-Vest) s-a consolidat. Cînd colo, aici este vorba despre cu totul altceva, si anume, despre consolidarea unui tip de democratie care difera în fundamentele sale de cea occidentala.